18 septembrie 2010

Un fir de nisip

1 comentarii
"Demisionez."
Surpriza administratorului de plaja razbatea printre buzele intredeschise si prin ochii rotunjiti brusc. Nimeni, niciodata nu s-ar fi asteptat ca Sandy sa plece. Plaja din Shaadonga Falls era de neconceput fara el.


De ani si ani de zile Sandy intretinea micuta minune naturala. Il puteai vedea in fiecare dimineata, la rasarit, pasind atent pe nisipul rece si maturandu-l aproape fir cu fir. Nimic urat sau artificial nu deranja armonia acelui loc. Si asta datorita lui Sandy.
In fiecare dimineata, la 4, Sandy isi punea cizmele moi, de cauciuc, fara striatii pe talpa, isi umplea termosul cu fierbinteala cafelei, lua "pieptenul fermecat" -adica peria sa speciala pentru nisip-, ofta in prag de emotie si pornea catre plaja.
Cei din Shaadonga Falls l-au considerat initial nebun si ii aceptau cu multa compasiune prezenta in orasel si indeletnicirea pentru care fusese adus. Au inteles insa importanta lui si a pasiunii pe care o punea in curatarea plajei. Au inteles ca fara el acel coltisor echilibrat si-ar fi pierdut usor balansul.

In ziua cu pricina Sandy isi exersa dreptul la monotonie. Se trezise la aceeasi ora ca-n orice alta dimineata, isi spalase cizmele si le incaltase cu bagare de seama. Isi curatase pieptenul si oftase. Oftase cu termosul in mana, savurand cafeaua si mirandu-se de rasaritul superb ce i se oferea din nou.
Nu era nimeni pe plaja, desigur, si Sandy se intreba ce vise bantuie acum prin dormitoarele din oras. Batea un curent timid, care-i intra printre suvitele de par si ii intepa usor narile cu mirosul de apa sarata.Totul era perfect, exact asa cum se astepta sa fie.
Pornind din capatul sudic al golfului, Sandy incepu sa treiere plaja, adunand orice urme de umanitate, orice resturi abandonate de lume, orice dezordine murdara. Acolo unde era nevoie nivela nisipul, asigurandu-se ca pamantul coboara alene in apa agitata.

In fiecare dimineata se strangeau mici gramajoare de lucruri candva folositoare, abandonate de fostii proprietari: pahare de cafea, servetele, cate un colac adormit aproape de linia apei, uneori chiar papuci de copii sau lopatele de nisip colorate. De cele mai multe ori locuitorii din Shaadonga Falls le lasau un urma deliberat, pentru ca stiau cat de mult tine Sandy la ocupatia lui si se gandeau ca astfel contribuie la satisfactia lui zilnica. Si intr-adevar, nu exista bucurie mai mare pentru el decat sa plece in fiecare dimineata de pe plaja, stiind ca a salvat-o din nou si a redat-o, curata, celor ce se bucurau de ea. In special copiii.
Pe langa obiectele ocazionale stranse cu grija, cea mai mare parte a eforturilor lui Sandy se concentra pe perierea nisipului. Avea o ambitie nefireasca de-a lasa plaja fara nicio urma, ca o camasa apretata si calcata perfect. Si asta insemna ca nicio dara de pantof, nicio urma de talpa, nicio linie de umbrela tarata prin nisip sa nu ramana dupa el.
Sandy vazuse multe talpi imprimate in nisipul ud, de toate formele si marimile. Nu putea spune ca nu-i plac, insa nu simtea ca prezenta lor a binevenita in acel loc conturat exclusiv de fortele naturii. Uneori chiar numara urmele, incercand sa-si dea seama cati oamenii venisera la plaja cu o zi inainte, cati dintre ei erau copii si cati parinti sau tineri indragostitit fusesera acolo. Le urmarea directia, refacand in minte pasii lor si modul in care acele picioare isi petrecusera timpul langa mare. Apoi revenea la principala sa grija: stergerea urmelor. Urmele lasate sa se imprime si sa se adune aleator aduc intotdeauna haos, isi spunea Sandy.
Si poate din cauza asta, a fricii sale de urme, Sandy nu se uita niciodata inapoi. Nu-i placea sa-si consulte trecutul si i se parea ca orice privire peste umar este o intoarcere la un moment ce a disparut si care, retrait, nu putea decat sa-l bulverseze.
Se facuse deja 6 si soarele lumina generos micuta plaja. Sandy era aproape de finalul misiunii zilnice si urmarea o ultima pereche de talpi. Erau niste talpi micute, de copil, probabil de fetita, dupa cat de usor atinsesera nisipul. Insa pe cat erau de micute pe atat erau de intortocheate. Si brusc, cand Sandy credea ca a ajuns la marginea nordica a golfului si putea pleca multumit catre casa, pasii de fetita o luara inapoi, catre centrul plajei.

Sandy ofta, intristat de perspectiva de-a se intoarce insa ceda constiintei si urma traseul micutelor talpi. Curand era gata. Isi ridica ochii, zambind satisfacut, si-si admira lucrarea.

O lumina portocalie, tonica, invadase plaja si totul stralucea, in special nisipul ingrijit de Sandy. Se auzeau pescarusi morocanosi, invartindu-se deasupra micului paradis si vuiete molcome ale marii, in miscarea ei perpetua.
Si-atunci, si acolo, in mijlocul acestui tablou perfect, Sandy descoperi ceva la care nu se gandise niciodata. Ceva ce ii demola intregul sens, un adevar neasteptat si teribil de rece.

Urmele propriilor sale picioare.


Se uita cu ochi goi la cizmele sale si la picioarele sale vinovate din ele. Bau o ultima gura de cafea din termos, rece, se ridica si porni catre administratorul plajei. Exista o singura decizie posibila.

Read more

12 septembrie 2010

Parcul Romantelor

0 comentarii
In parcul de pe strada Romantelor era liniste de multa vreme. De prin noiembrie, anul trecut, disparuse orice forfota si parcul inchisese ochii.
In unele dimineti se itea cate-o galagie ieftina, cand vreun stol de vrabii se oprea pe bancile parcului si-si consuma dialogurile iritate. Pe la pranz se auzeau pasii rari si nesiguri ai pensionarilor din cartier. Treceau alene, purtandu-si grijile si melancoliile sub umbrele, incercand sa-si aduca aminte de culorile de dincolo de rama ochelarilor. Amurgul venea insotit de corbi solitari si soapte prelungi ale artarului, in bataia rece a vantului. Iar noaptea se aprindea unicul felinar din parc si toate umbrele fugeau in lume, care incotro.

Parcul Romantelor era batran. Fusese acolo cand bunicii bunicilor de azi invatau sa mearga, cand ii rupeau florile si cand ii cantau la chitara, pe inserat. Fusese scena multor rasuciri de destine. Se lasase spalat de multe ploi si dormise impacat sub multe ninsori. Primise multi oameni si ii vazuse pe toti plecand. Numarase zile si nopti, si nopti si zile. Si se bucurase de bucuria multor copii.

Si, ca orice altceva pe Pamant, imbatranise. Imbatranise asa cum o fac parcurile. Pe nesimtite, neintrebat si nevazut de nimeni. Incepuse sa scartaie, sa incarunteasca si sa se micsoreze, in timp ce strada, casele si orasul se faceau din ce in ce mai mari si mai zgomotoase.

Grupul de prieteni din parc era mai mic ca niciodata. Viorel, toboganul, inchisese de cativa ani ochii, de cand treptele lui cedasera si jgheabul lui, odinioara cel mai voinic din parc, crapase. Rodica, sufletul veseliei, plecase dintre ei atunci cand platforma ei rotativa cedase sub greutatea unor baieti de-a 12a. Acum zacea intr-o rana si flori obraznice cresteau in scaunele ei colorate.
Doar Mircea mai era treaz. Mircea si Ileana. Mircea continua sa fie cel mai popular si sa se bucure de atentia emotionata a fetelor de toate varstele. Toate veneau, in fuste inflorate sau salopete de iarna, cu talpile goale sau in cizme imblanite, sa se dea in leaganul Mircea. Si Mircea le primea pe toate, imbujorat si dornic sa se bucure cu ele sau sa le asculte in tacere tristetile.
Uneori erau atat de multe incat se asezau sa astepte la rand, in fata lui, pe Ileana. Ileana era o bancuta adorabila. Eleganta si discreta, Ileana rezistase testului timpului si pastra mereu o mina prietenoasa, primindu-i cu bratele deschise pe toti cei in cautarea unui repaus.
Cand au adus-o pe Ileana in parcul lor Mircea s-a simtit gelos. Nu intelegea cum reuseste, cu stinghiile ei simple si statice, sa atraga mai multi musafiri decat el. EL, care facea atatea eforturi sa fie confortabil si vesel, care cerea doar 2 brate prinse in jurul lui ca sa ofere rasete.

Cu timpul a inceput sa o admire. Vedea ca musafirii ei erau si musafirii lui si musafirii lui erau de multe ori si musafirii ei. Si atunci a inceput sa simta o legatura. In zilele si noptile petrecute impreuna in parc, sub tacerea stelelor sau muzica ploii, Mircea o privea si incerca sa o inteleaga. Nu i-a adresat niciodata un cuvant si nu era sigur nici ca ea i-ar fi aruncat vreodata o privire. Si asta il facea s-o placa si mai mult. Era clar ca Ileana era mult mai mult decat niste stinghii simple si statice, ca are cel putin atatea impresii si amintiri ca el si ca, poate, erau facuti din aceeasi plamada.

Venise primavara. Puteau sa uite de melancolia rece a iernii  si sa imbratiseze din nou copiii de asta toamna. Si intr-adevar acestia isi adusesera aminte de parcul lor. Veneau in grupuri voioase sau prinsi timizi in maini de bunici si ii copleseau cu atentie sincera pe cei din parc.

Intr-o dupa-masa i-a vizitat Sofia. Sofia era o fetita blonda, cu ochi albastri, luminosi, si cea mai buna prietena a lui Mircea. Petrecusera multe ore impreuna si Mircea ii ascultase multe zile din viata, insorite sau mohorate, reusind, de fiecare data, s-o faca sa rada.

Cand a vazut-o pasind pe alee Mircea a inceput sa zambeasca din toate stinghiile lui colorate. Avea un vis si fetita era singura persoana care-l putea ajuta. Si asta pentru ca Mircea avea incredere in ea si ea avea incredere in el.

Visul lui Mircea era rodul acelor momente petrecute in tacuta admiratie a Ilenei. Se hotarase sa faca cunostinta. Vroia sa-i vorbeasca, s-o vada de aproape, s-o auda povestind toate lucrurile acelea la care el credea ca Ileana se gandeste. Si era fericit. Stia ce vrea.

Asa ca atunci cand Sofia s-a prins de bratele lui s-a lasat prada entuziasmului. I-a povestit pe scurt, in ritmul leganarii, despre visul lui si rugamintea cea mare. Sofia a parut sa-l asculte, in tacere si fara sa-i intrerupa avantul. Si pe masura ce-i povestea Mircea se agita si mai mult. Sofia se legana din ce in ce mai tare si Mircea folosea imboldul ei ca sa ajunga mai aproape, si mai aproape de Ileana.
Esarfa ei se incolacea in aer, parul ii lucea dezordonat in vant si fusta ei inflorata flutura libera. Mircea simtea ca la urmatorul balans va fi langa Ileana, o va privi in ochi si va incepe extraordinara expeditie in tainele sufletului ei.

Dar acel balans nu mai parea sa vina. In ciuda eforturilor, bratele lui nu pareau sa fie suficient de lungi. Ileana era tot acolo. Iar acolo era departe.

Niciodata nu avusese senzatia ca ar fi limitat. Niciodata nu-si pusese problema ca nu poate ajunge unde-si doreste. Niciodata nu crezuse ca distanta pana la Ileana, petecul acela de nisip ar fi prea mare pentru puterile lui.
Si-n timp ce Mircea incerca sa gaseasca noi energii pentru visul lui, pe aleea parcului pasi fatalitatea. Erau prietenele Sofiei, care veneau s-o ia la inghetata, in alta parte a orasului. Poate chiar in alt parc. In alt leagan?

Mircea se prabusi. Stia ca isi ratase sansa. Si stia ceva mai dureros decat atat. Stia ca nu va putea niciodata mai mult.

Sub lumina amurgului, o privi pe Sofia indepartandu-se. Si o vazu pe Ileana, mai departe ca niciodata.

Read more