Newsflash 2

Povestea timidului Mircea merge mai departe.Cautand noi solutii pentru cucerirea Ilenei, Mircea isi incearca norocul prin ziare: Ziarul de duminica. Orice contributie este binevenita.

Read more

Cadoul lui Ander

Pe 18 decembrie a inceput a ninga. Spre dimineata, cand casele inca dormeau si masinile nu-si incepusera drumurile, fulgii de zapada au inceput sa pluteasca deasupra orasului linistit. Cativa caini cu insomnii au simtit pe boturile umede micile intepaturi de gheata si au asistat mirati la debutul unui eveniment pe care-l uitasera de la ultima iarna incoace.

Si fulgii se zbenguiau usor, se pierdeau printre ultimele frunze indecise ale copacilor de pe strada, dansau curiosi printre coloane subtiri de fum si zambeau in lumina felinarelor palide. Timid se asezau unii langa altii, pe iarba inghetata, pe trotuare impersonale, pe parbrize, pe maturi uitate in curti, pe antene de satelit, pe manere de usi, pe bancile din parc. Nu erau deloc pretentiosi, orice coltisor, oricat de  ingust sau incomod, era un spatiu pe care se asezau bucurosi. Si impreuna asteptau sosirea celorlalti fulgi. O intreaga lume de fapturi plapande reci cobora fara graba spre o lume de fapturi plapande singuratice. Si impreuna asistau la momentul creatiei. Unul langa altul, multi langa si mai multi, fulgii creau congregatia imaculata a zapezii.

In cateva ore orasul primise o masca alba, fragila care-i indulcea toate greselile. Pe dupa perdele rusinoase debutase agitatia somnoroasa a unei noi dimineti. Pe stradutele dintre blocuri se plimbau arome placute de cafea calda si paine abia scoasa din prajitor. Si pe masura ce toate aceste gesturi cresteau in volum, perdelele se retrageau si geamurile incepeau sa se umple cu fete incantate de copii si parinti. Un zumzet usor prinsese deja viata cand fapturile plapande se hotarara sa iasa din apartamente. Unul langa altul se opreau in fata caselor si radeau, cu ochii sau cu buzele, la congregatia alba ce-i inconjura. Haine impermeabile in toate culorile sopteau la fiecare miscare entuziasta de brate. Zeci de caciulite mici, mari, colorate sau sobre, crosetate sau perfect drepte, cu snururi, fundite, reni sau buline se miscau in zbenguiala fulgilor de zapada.

Cam pe atunci veni si randul lui Ander. Dupa ce asteptase ore intregi pentru lansare, momentul zborului era, finalmente, acum. Fusese inregistrat in evidenta congregatiei, primise un nume, o forma si un loc, asistase la instructaj si apoi statuse in expectativa, pana cand Vantul, Temperatura si Norul se pusesera de acord.
Intr-un fosnet micut, grupul sau de fulgi se misca pana la marginea cerului. Si de acolo Ander descoperi minunata lume larga. Era inca pierdut intr-o fascinatie naiva cand Vantul il impinse in marea sa calatorie.

Prima sa senzatie a fost ca tot orizontul cuprins in ochii sai vine peste el, ca o esarfa luata de vant. Culorile si nuantele infinite ale totului de dedesubt ii suflau in fata si aproape il sufocau cu viteza lor. Incepu sa distinga linii si forme, contururi de nori, continente, pete de albastru profund mari cat continentele. Si pe masura ce plutirea sa il ducea tot mai aproape, Ander incepu sa se imbujoreze. Obrajii nu-i mai erau atat de reci, albastrul crud din care plecase se inmuia treptat si ii trebui multa imaginatie ca sa perceapa noul care venea catre el. Era deja adolescent cand trecu prin primii nori. Dupa o spaima nebuneasca Ander se roti vesel in aer atunci cand acestia se deschisera sub el. Din cand in cand se uita in jurul sau si vedea zborul la fel de dezordonat al celorlalti fulgi din grupul sau. Si gasea in asta motive de bucurie si de incredere. La maturitate Ander intrezarea deja licurici agatati in stalpi, de-a lungul unor poteci gri, ordonate, simtea vibratiile puternice produse de pasari metalice, uriase si se ferea de penele altora, mai mici. O avalansa de impresii, intrebari, imagini si senzatii umbla in mintea dezghetata a lui Ander si toate isi puneau amprenta asupra lui, ii schimbau forma si directia.
Incepu sa se simta obosit. I se parea ca pluteste de o viata catre zapada de jos iar josul devenea o destinatie dincolo de puterile lui. Si atunci, intr-o sclipire de soare, Ander se intoarse si hotari sa priveasca spre susul de unde venise.

Cand Ander ajunse deasupra scolii , plutind cu fata catre nori, era deja un fulg imbatranit. Sub el se jucau hainutele impermeabile si caciulitele multicolore iesite din apartamente, intr-un iures inocent dedicat sosirii sale. Fapturile singuratice isi deschisesera ochii si palmele catre fapturile reci. Si intr-una din aceste palme ateriza plapandul Ander. Cu fata inca spre nori, Ander vazu in cateva clipe bucuria fetitei care-l primise la ea in palma. Si gandi, inainte de a-si termina incredibila viata de o zi, ca acesta e sentimentul pentru care a fost creat.

Read more

Newsflash

Jacques a fost prins traversand pe culoarea rosie a semaforului. Stirea a suscitat interesul si astfel Jacques a ajuns personaj de ziar. Mai multe detalii gasiti la fata locului: Ziarul Financiar .

Read more

Echilibrul

Undeva, intr-un orasel fara importanta, exista strada E.Uluitau.O strada ca multe alte strazi din complicata harta a orasului. Printre casele cu magnolii si mici gradinite de rosii se strecurase cu cativa ani in urma un bloc. Se lauda ca ar fi aparut pentru a trezi cartierul din monotonie insa casele vedeau in el doar o anomalie in cursul linistit al vietii de pe strada.
Poate si din cauza asta blocul nu reusise sa atraga prea multi locatari. Seara, cand toate casele isi deschideau ochii calzi, prea putina lumina razbatea prin geamurile sale, din apartamente razlete si destul de tacute.

Unul din apartamentele vii era la etajul 1, cu toate geamurile dand spre strada. Intre peretii zgrunturosi se mutasera, pe rand, 4 prieteni apropiati.

In prima luna de convietuire aproape ca nimeni din bloc nu i-a vazut. Lucrau impreuna de zor la construirea spatiului comun. Cand nu erau plecati pe la treburile lor, cei 4 se luptau cu imperfectiunile apartamentului si retusau in detaliu tot ce le-ar fi putut stirbi placerea de a locui acolo. Impreuna se asezau la masa din bucatarie in fiecare sambata dimineata si vorbeau entuziasti, pe deasupra canilor de cafea, despre ce planuri mai au. Cu atentie si multa rabdare au transformat apartamentul rece intr-o oaza in care se regaseau departe de cotidianul obositor. Si, pentru a consemna succesul, pe usa de la intrarea in oaza au fost puse, cu mare fast, 4 placute cu numele celor 4 arhitecti ai prieteniei.

Totul era ales impreuna si asezat intr-un echilibru al gusturilor celor 4: covoare, tapet, lampi si lampadare, perne si scaune, fotolii, canapea, seturi de vesela, draperii, tablouri. Pana si betisoarele parfumate sau cartile din biblioteca reflectau preferintele prietenilor.
Fiecare dintre ei intelegea renuntarea la singuratate pe care celalalt o facuse si importanta unui echilibru in care fiecare sa gaseasca placerea convietuirii.

Ca orice lucru pe lumea asta insa, energiile creative scadeau odata cu trecerea zilelor. Rand pe rand au inceput sa oboseasca in cautarea compromisului perfect. Subtil au aparut renuntarile, uneori la generozitate, alteori la dorinte. Altcineva facea alegerile sau altcineva isi abandona alegerea insa, dupa tot timpul petrecut impreuna, cei 4 se cunoasteau indeajuns pentru a putea anticipa raspunsurile celorlalti. Si astfel, cel putin pentru o vreme, apartamentul zgrunturos de pe strada E.Uluitau a ramas tihnit.

Ritualul de sambata dimineata a disparut, insa prietenii se intalneau seara la geamurile apartamentului si gaseau atunci clipele potrivite pentru a-si impartasi intamplarile de peste zi, senzatiile de moment sau visele pe care le asteapta. Intr-o asemenea seara, fumand visatori pe pervazul locuintei, doi dintre prieteni se lansasera intr-o discutie despre viitor. In timp ce unul dintre ei, cel mai entuziast din grupul celor 4, isi expunea, cu deosebita convingere, succesele ce-l asteapta in viitor, un al doilea, o fire critica, a carui principala arma era analiza, nu-si putea ascunde scepticismul. Fumul de tigara acoperi o vreme incordarea dintre cei doi, insa curand nici acesta nu mai facu fata si discutia deveni o disputa apriga. Criticile si reprosurile pluteau nestingherite cu rotocoalele de fum iar sprancenele se incordau deasupra ochilor taiosi.
A doua zi entuziastul renunta la societatea din apartament si-si impacheta averea personala. Cu geamantul in pragul usii, se intoarse pentru o ultima data si admira visul sau si al prietenilor sai, sopti un "la revedere" dezamagit si iesi pentru totdeauna din blocul-anomalie.

Nimeni din cei 3 prieteni ramasi in apartament nu se astepta la acest deznodamant. Dincolo de esecul unui plan de convietuire, fiecare din cei 3 resimtea socul unei situatii ce le daramase idealul comun. Impreuna iesira din apartament si dezlipira de pe usa, intr-o tacere trista, placuta celui ce ii parasise.

Viata in apartament continua in 3 si, desi toti faceau eforturi pentru a acoperi spatiile goale, dezechilibrul produs continua sa se extinda. Vecinii au inceput sa afle de existenta lor si nu de putine ori se auzeau batai in calorifere, atunci cand vocile din apartament deveneau aspre. In ultima perioada incepusera chiar sa aiba vizitatori la usa, veniti sa-si verse propriile nemultumiri si rugaminti pentru aplanarea conflictului. De fiecare data il trimiteau pe acelasi prieten sa deschida usa vecinilor si sa ofere scuze suficient de convingatoare incat sa-si cumpere toleranta acestora. Intr-o dimineata, la usa apartamentului batura 2 politisti. Conflictele din apartament devenisera o preocupare pentru intreaga strada. Fusesera depuse plangeri chiar si din partea caselor linistite cu magnolii. Prietenul conciliant simti cum i se inmoaie picioarele si in acel moment, stand in pijama, obosit si incercand, a prea multa oara, sa scuze situatia din apartament, hotari ca orice ideal la care sperasera devenise imposibil. In mai putin de o ora pleca fara un cuvant, cu putinul sau in geamantan, rupse de pe usa placuta cu numele sau si isi saluta pentru ultima oara vecinii.

Viata in doi. O incercare prea dificila pentru multi era acum status quo-ul celor doi prieteni ramasi in apartament. Dintr-un refugiu confortabil si intim, casa devenise un teren de lupta rece, cu granite largi si mereu schimbatoare. Dintr-o armonie la care contribuisera 4 suflete calde ramasesera gustul amar al celor 2 pierderi si un acut sentiment de gol. De frica cei ramasi evitau sa mai comunice. Isi retineau orice idei sau pareri insa continuau sa se judece reciproc. Pus in aceasta situatie, prietenul analitic incepuse sa faca calcule despre viitor. Iar cand rezultatele lor iesira negative iar tacerea continua sa apese in intreaga casa, pe usa fostei oaze iesi si ultimul geamantan.

"Sunt singur" murmura ultimul prieten, privind in jur si recunoscand urmele celorlalti 3. Fiecare dintre ei isi lasase amprenta si, probabil fara sa stie, fiecare dintre ei ii dirijase viata. Nimic nu ar fi fost la fel fara prezenta lor si, dincolo de tristete, el reusea sa se bucure de cadourile pe care fiecare dintre ei i le facuse. "Uneori taria vine din trecut, din toti cei 3 pe care i-am invitat in casa mea. Acum sunt mai bogat decat as fi putut fi fara ei. Sunt mai bogat in perne, in carti, in tablouri, covoare si ceaiuri. Sunt eu pentru ca i-am cunoscut."

Imbarbatandu-se cu acest gand iesi din apartament si dezlipi placuta ultimului prieten plecat. Pe usa noua de lemn ramasesera urme vagi ale placutelor disparute: dl.C.Aivreasafii, dl.C.Credaltiicaesti si dl.C.Crezicaesti.

Pentru cine ar fi trecut acum prin holul blocului, pe usa apartamentului numarul 7 era trecut un unic proprietar: dl.C.Esti.

Read more

Descoperirea

-Eh da, chiar asa a zis?
-Da, ma, ma jur...nici eu nu stiam ce sa raspund.
-Cat de ciudat...
 Luca si Matei stateau pe pod si-si balanganeau alene picioarele deasupra apei. Ziua trecea bland pe langa ei, cu zgomot de frunze uscate furate de vant si rostogolite neglijent pe aleile parcului.
Nu era mai nimeni in Cismigiu, nimeni care sa vada 2 baieti ingandurati.
-Pai si restul lumii n-a comentat nimic?
-Care lume? Eram doar noi doi si totul a fost neasteptat.
-Il tot aud pe tata spunand, cand mama nu e in preajma, ca femeile sunt foarte ciudate. Dar nu ma asteptam ca fetele sa fie la fel.
-Daca-ti spun?...
-Si cum a ramas?
-Eu tablou, ea neschimbata. Avea un zambet stramb, de parca tocmai ar fi castigat la Macao, dar n-a mai spus nimic.
-Si atunci tu ce-ai facut?
-Mi-am pus mainile in buzunar, m-am intors si-am luat-o incoace, sa ma intalnesc cu tine.
-Fara niciun cuvant?
-Fara.
-N-ai plans, nu?
-Cum sa plang eu, ma?
-Eh, hai...te-am mai vazut plangand.
-Cand, ma?
-Eh...o data la ziua Elenei, cand s-a uitat toata seara la reviste cu Mihai...o data cand te-a batut ala de la clasa de germana...o data cand te-a batut taica-tu..sa mai continui?
-Matei, tu vrei sa te bat!
-Nu nu, dar daca o faci sa stii ca n-o sa plang!
Si amandoi incep sa rada. Dar dupa ras sprancenele redevin oblice.
Un caine se apropie de cei 2 baieti ingandurati, atras de un miros pe care-l adulmecase de departe. Venea din ghiozdanul lui Matei, de la sandvisul cu salam storcit de cartea de geografie.Pierdute in universul stramt si ros al ghiozdanului erau si alte lucruri din copilaria lui Matei. Un creion ros la ambele capete, ascutit candva barbar cu un briceag, briceagul barbar, murdar de mustar si praf de creta, caiete de scoala cu pete si note impare (3, 5, 7, rareori 9), stiloul vietnamez care-i lasa in fiecare zi urme pe degete si cateva ambalaje de guma Turbo.
-Eu tot nu inteleg...
-Ce-ar fi de inteles? Toata lumea stie ca exista, pana si aia de la televizor.
-Bun, si de ce n-ar fi la fel si pentru ea?
-Habar n-am.
Si Luca arunca cu sete o pietrica in apa.
-Trebuie sa existe un motiv. Nu se trezeste nimeni peste noapte sa zica asta fara sa aiba un motiv. Crezi ca e ceva personal?
-Cum adica personal?
-Adica poate exista cate unul pentru fiecare dintre noi, de exemplu.
-Asa si?
-Pai si poate al ei a plecat.
-Cum sa plece, ma? E facut sa fie acolo, al tau, tot timpul.
-Nu, asta n-ar cum sa fie adevarat. Stii bine ca nu-i la fel daca nu te porti frumos.
-Bun, dar Miruna se poarta frumos cu toata lumea.
-Mda..si totusi...de cand a murit mama ei s-a schimbat.
-Normal, pe tine nu te-ar fi durut?!
-Ba da, ma, nu despre asta e vorba.
-Atunci de ce ai adus aminte de asta?
-Pentru ca nu se mai poarta atat de frumos. A devenit foarte tacuta. Uneori mi se pare ca e un melc.
-Cum un melc?
-Asa...melcul isi care in spate casa, Miruna isi cara in ghiozdan tot ce-i trebuie. Nu mai are nevoie de nimeni.
-Prostii, chiar ieri mi-a cerut un creion la ora de desen.
-Esti la fel de incet ca melcul. Nu e vorba de creioane, ma, e vorba despre faptul ca nu mai vorbeste cu nimeni.
-Ah...
In apa de sub picioarele lor Luca facuse o mica insula, instabila si colturoasa, din pietrele aruncate. O broasca oracaia pe margine, speriata de evenimentele din balta ei odinioara blanda.
-Si atunci...crezi ca nu mai are nevoie nici de el? Si de-aia mi-a aruncat cuvintele alea azi?
-Ce prostie. Toata lumea are nevoie de cadourile lui: jucarii, bomboane, haine misto. Doar ca nu intotdeauna ti-e foame, nu?
-Hm, ba da. Chiar, mai mananci sandvisul ala cu salam?
-Nu, poti sa-l iei. N-am niciun motiv sa cred ce zice Miruna. Nu vreau sa cred.

Luca molfaia linistit un colt de sandvis cand Matei ceda cu tristete si spuse:
-Mos Craciun nu mai exista. Din cauza ei nu mai pot sa cred in el.
Si incepu sa planga.

Read more

Zana

In fiecare an, fara exceptie, inceputul lui decembrie dadea startul euforiei. Vitrinele isi recapatau importanta si sute de fete inbujorate si zambitoare se opreau in fata lor, cu sute de idei si intrebari in minte. Magazinul central de cadouri nu era o exceptie si intotdeauna locurile din geam erau  discutate si vanate aprig.
Anul acesta venise, in cele din urma, randul ei. O cutie delicata, colorata discret si plina de continut. I se spunea Felicia.

Cand s-au anuntat castigatorii, Felicia spunea a 25-a oara o rugaciune. Simtea ca asta era anul ei si isi dorea cu orice pret sa profite de el. Era o unda aparte in spiritul sarbatorilor din acest an, pe care doar ea o percepea, si se simtea responsabila. Trebuia sa fie acolo, in prima linie, ca sa se asigure ca totul va fi vesel si frumos. Asa ca atunci cand si-a auzit numele pe lista a rasuflat usurata din colturile ei dragute de lemn si a lasat un zambet sa infloreasca pe capacelul delicat. Evident nu au lipsit vocile nemultumite, in special de la o sticla de parfum verde numita Envy si de la numarul special de Craciun al unei reviste pentru barbati. Din fericire insa, nu au avut ecou si lista anuntata a ramas intacta.

In cateva zile vitrina era aranjata si Felicia era pusa chiar in mijloc. Trona vesela de pe un patut de fulgi de zapada artificiali, in bataia unui beculet ingenios ascuns intr-o steluta de carton. De dimineata, la 9 fix, cand se deschideau portile magazinului, si pana seara, la 10 trecute, cand se stingeau neoanele, Felicia urmarea drumul si emotiile vizitatorilor. Isi dadea seama daca le place cum e aranjata vitrina sau nu, daca s-au hotarat asupra unui cadou, daca se bucura de zilele acelea, daca, daca, daca.

Seara, cand ramaneau la lumina beculetelor colorate, Felicia si colegii ei de vitrina discutau entuziast despre cele vazute si auzite. Calin, ursuletul de plus ciufulit, se bucura invariabil de cea mai mare atentie. Papionul lui cadrilat, rosu si verde, era admirat de fete de toate varstele si multi Calini au plecat in pungi rosii, lucioase din magazin.

Mai era si Martin, globul rotofei care pufnea tot timpul iritat. Nimeni nu poate sa inteleaga, explica el, ce efort supraglobesc este sa stai tintuit locului cu un corp sferic si sa-ti pastrezi intact straiul de poleiala. "Credeti ca n-as vrea sa ma misc liber, sa ma dau de-a dura prin vitrina asta si sa vad lumea din alte unghiuri? Dar nu, eu trebuie sa-mi pastrez fragilitatea pentru acel cumparator special care ma va atarna pe o ramura lipicioasa de brad si apoi ma va inchide pentru un intreg an intr-o cutie prafuita, abandonat in intunericul vreunei debarale." Si de fiecare data cand vedea o sosie de-a sa impachetata frumos intr-o cutiuta de carton si vanduta unui cuplu, un nou rid aparea pe glazura de zapada a lui Martin.

Printre cei populari se numara si Roland. Roland era un stilou negru, sofisticat, care-si permitea arareori sa participe la ciripiturile naive ale celorlalti ocupanti ai vitrinei. De obicei isi conserva mina aristocrata si savura reactiile de admiratie ale privitorilor. Stia ca putini isi permiteau compania sa si asta ii hranea admiratia pe care o simtea fata de propria persoana. Roland visa la birouri directoriale, masive, pe care in fiecare dimineata le sterge o asistenta draguta si ingrijorata. Se vedea partener al celor mai importante personaje, facilitator indispensabil al succesului unor oameni puternici si rafinati, ca el.

In randurile din spatele vitrinei mai erau Suzi, o lumanare parfumata dolofana si festiva, si prietenul ei cel mai bun, Louis, un disc de vinil care intona ca nimeni altul, cu o voce joasa si pe alocuri zgariata, colinde nostalgice, Betty, agenda lucioasa, micuta si eleganta, si Ziam, un bradut artificial timid, care-si aranja tot timpul acele.

Zilele treceau si fiecare dintre ele era plina de emotie pentru prietenii stransi in vitrina. Pe masura ce luna decembrie imbatranea, aglomeratia din fata vitrinei si din magazin devenea din ce in ce mai mare. Ramaneau din ce in ce mai multe urme de zapada pe podeaua magazinului si din ce in ce mai multe urme de degete pe geamuri. In fiecare zi intra si iesea un zumzet vesel, de sarbatoare si luminile magazinului se inchideau tot mai tarziu.
Odata cu zumzetul ieseau , pe rand, si ultimele exemplare ale celor din vitrina. Felicia zambea la entuziasmul vizitatorilor si se bucura de succesul lui Suzi, Roland si chiar al lui Martin. Calin plecase printre primii,  fluturand papionul sau irezistibil si urandu-le tuturor un Craciun fericit.

Pe 24 decembrie, intre geamurile sclipitoare mai erau doar Felicia si Suzi. Vitrina era aproape goala. In jurul lor sedeau fulgii de zapada artificiala si cateva urme de poleiala lasate de Martin. Cutiuta si lumanarea se imbarbatau reciproc, spunandu-si ca ele nu-si vor petrece Craciunul in magazin. Cineva va veni si le va duce intr-o casa calduroasa, intr-o sufragerie vesela si animata sau sub un brad impodobit, care la va imbata cu parfumul proaspat al padurii. Zambeau larg si increzatoare, in timp ce-si puneau in valoare liniile elegante in lumina becurilor de vitrina. Si miracolul s-a produs.
Cu doar 2 ore inainte de inchiderea magazinului, Suzi si-a gasit perechea. A plecat in mana delicata a unei fetite ce nu se mai satura s-o miroasa. Si Suzi mai ca se topea de fericire. Nici n-a mai apucat sa-si ia la revedere de la Felicia, noile ei prietene se grabeau nespus.

Si in timp ce Felicia era incantata de bucuria lui Suzi, atmosfera din vitrina s-a schimbat brusc. Zapada a devenit rece, becurile si-au pierdut stralucirea si intregul spatiu a devenit prea mare. Iar Felicia sedea acolo, craiasa zapezilor artificiale, asteptandu-si perechea pe un tron fragil. A inceput sa simta, pentru prima oara, tristetea unui Craciun petrecut singura, intr-o vitrina goala si intunecata.
Vizitatorii erau mai rari si vedea, cu muchia ochiului, ca in magazin se fac pregatirile pentru inchidere. Oamenii-si puneau fularele in jurul gatului, se imbratisau si isi spuneau cald "Craciun fericit!". Din cele 2 ore mai erau doar 5minute si Felicia nu mai vedea pe nimeni in magazin. Caseriile erau deja inchise, luminile din magazin erau in mare parte stinse si pana si muzica se oprise.

In drum spre iesire, Vali se mai uita o data prin magazin. Totul era in regula. Se putea duce acum acasa, la sotia lui frumoasa si copiii lui veseli. Si totusi, cineva uitase lumina aprinsa in vitrina de la intrare. Atunci a vazut-o: o cutie delicata, colorata discret si plina de continut. O intoarse si ii citi eticheta: "Fericirea vine in pachete mici". Amuzat, Vali deschise cutiuta si auzi ceva ce-l facu sa zambeasca larg. Cu Felicia in buzunar, Vali inchise luminile vitrinei, iesi din magazin, trase zabrelele si pleca spre casa, continuand sa zambeasca larg.

Pe unde trecea Vali, lumea se intorcea si imprumuta din zambetul lui.
Din buzunar pluteau catre universul serii de Ajun acordurile gratioase ale dansului Zanei Dulciurilor.

Read more

Mitsuru invata sa zboare

A fost odata o pisica, ca orice alta pisica si totusi nu chiar. A fost odata o pisica pe care o chema Mitsuru, dar lui nu-i pasa.

Mitsuru deschisese prima oara ochii in bucataria calda si luminoasa a familiei si fusese salvat de insistentele mezinei pentru a fi pastrat.Spre deosebire de fratii sai, care-l mai vizitau ocazional la gard, el isi petrecuse toata viata in confortul acestei case.

Isi plimba zilele lenese de pe o perna pe alta. Lustruia cu mare constiinciozitate canapeaua de piele din sufragerie si trata cu maxima atentie scaunul preferat al stapanului casei. Pentru toate datile in care fusese alergat complet lipsit de eleganta de Joseph, Mitsuru lasa zilnic straie de blana pe scaunul acestuia, avand grija sa nu rateze vreun coltisor din scaunul moale si poros, ce inghitea cu lacomie parul de felina. Isi aducea aminte, destul de des, de existenta cainelui din curte, un ciclop salivar ce face mai multa umbra decat ar trebui, dupa cum il descria, cu afectiune, Mitsuru. Avea o memorie fantastica pentru lucrurile care-l sacaiau pe Ciclop si le practica plin de devotament.

Pe Mitsuru il plictiseau toate gesturile enervant de repetitive ale stapanilor. Le stia pe dinafara ritualurile, mersul si parfumurile. Intuia, desi as fi preferat sa n-o faca, si sensul latraturilor dintre ei, le ghicea cu destula exactitate reactiile si efectele pe care le generau.

Viata era in general plata pentru Mitsuru.

Cand nici macar religia sa, somnul, nu-l mai satisfacea, isi purta blana roscata, impecabila, in iarba din curte si asculta nonsensurile debitate de fratii sai la hotarul gardului. Afla atunci cele mai inutile informatii despre strada lui, despre cartierul lui, despre orasul, lumea si galaxia lui. Povesti despre pasari, un soi de fiinte inferioare pe care fratii sai le vanau, drame feline despre motani tradati si gelozii, aventuri nemaipomenite ale pisicilor ce se incumetau sa exploreze lumea ce asteapta la marginea cartierului si cate si mai cate. Toata harmalaia asta despre lucruri lipsite de importanta si, dupa cum suspecta Mitsuru, de foarte multe ori mincinoase, il faceau sa caste cu grija pentru mustatile sale perfecte.

Si totusi...undeva in pavilionul urechilor sale pufoase razbatea un mic ecou al povestilor despre lumea de dincolo de gard. Undeva in pavilion se strangeau cuvintele cheie, cuvintele care trezeau simturi puse sub tacere si visuri cenzurate. Cascatul plictisit al lui Mitsuru era un camuflaj pentru scurtele oftaturi venite din constientul sau timid. Desigur nu se trada cu nimic lumii din jur, primitivii aceia de frati nu aveau cum si de ce sa inteleaga impulsurile sale rafinate. Asa ca atunci cand se satura de miorlaiturile lor se ridica alene, isi indrepta coada stufoasa si mustatile perfecte si pornea in pas indiferent catre confortul inert al casei.

Incet si lenes, ca intotdeauna, s-a terminat si vara. Mitsuru statea mai mult la geamuri acum, tolanit pe cate un pervaz caldut, si se mira de culorile din curte. Iesea ocazional si, cand nu-l vedea nimeni, dadea iama in cate o gramajoara de frunze uscate. Il amuza fosnetul lor si iuresul de culori pe care-l starnea: verde, galben, rosu, aramiu. Il bucura si faptul ca astfel izbutea o mica rautate si ii complica viata femeii de serviciu a casei. Dar cel mai greu i-a fost sa recunoasca adevaratul motiv pentru care risca sa-si murdareasca blana intr-un mod atat de nedemn: isi crea o mica aventura.

Cand a inceput sa bata vantul si sa cada apa din nori au incetat si vizitele fratilor. Au disparut treptat si frunzele colorate. Iar intr-o zi a plecat Ciclopul.Curios, Mitsuru a facut un efort surprinzator pentru el si a mers pana in fata custii, ocolind baltile gri din curte si peticele de noroi in care-si lasasera amprenta stapanii. In cusca Ciclopului nu mai era nimic. Ramasesera doar mirosul de blana umeda si un os neterminat.
Au urmat zile si nopti triste pentru Mitsuru. Simtea ca universul, asa cum si-l modelase, saracea si se micsora constant, fara ca cineva sa-i ceara aprobarea. Nici in somn nu scapa de micile sale angoase. Visa curti fara garduri, pline de frunze colorate si Ciclopi pe seama carora se amuza superior. Dar cel mai des ii visa pe fratii sai. Isi imagina tot felul de strazi si bulevarde pe care ei alergau fara griji si restrictii, aventuri incredibile, labe si mustati murdare care oftau cu multumire.

Intr-o zi, pe la pranz, Mitsuru se trezi singur. Toti cei din casa erau plecati si era inconjurat de o liniste de care se saturase. Trecu prin bucatarie, unde-l astepta, ca de obicei, mancarea. Nici nu se uita la ea, era satul de acelasi miros si aceeasi imagine a farfuriei sale. Vizita biroul si arunca o privire rece scaunului moale si poros, se plimba dezinteresat prin sufragerie si se opri doar la pervazul dinspre strada. Curtea era la fel de goala si la fel de diferita de imaginile pe care le visa. De sub pervaz se ridica domol caldura caloriferului si ii cuprindea labutele curate. Mitsuru statea cu mustatile lipite de geam, toropit de caldura si de tristetea visurilor sale. Se uita cu jind la porumbelul ratacit prin crengile pustii ale copacului si incerca sa gaseasca o explicatie pentru lipsa propriilor sale aripi. Si-apoi intui miscarea lui finala.

La primul falfait de aripi Mitsuru se dezlipi de caldura geamului si sari sprinten pe parchet. Cand ajunse la usa, porumbelul era inca deasupra curtii. Toti muschii neantrenati ai lui Mitsuru, toata agilitatea sa latenta izbucnira in urmarirea porumbelului. Ca niciodata, poarta era deschisa. Curtea nu mai avea garduri, exact ca-n visul sau. Mitsuru sari cu neatentie prin toate baltile gri, uitand complet de blana lui impecabila si intelegand, pentru prima oara in viata lui plata, ce inseamna libertatea fratilor sai.

Dincolo de poarta casei il astepta un nou univers, universul gramajoarelor de frunze ce nu dispar niciodata.
Si Mitsuru disparu, cu un salt fericit, in curtea lui fara garduri.

Read more