Zana

In fiecare an, fara exceptie, inceputul lui decembrie dadea startul euforiei. Vitrinele isi recapatau importanta si sute de fete inbujorate si zambitoare se opreau in fata lor, cu sute de idei si intrebari in minte. Magazinul central de cadouri nu era o exceptie si intotdeauna locurile din geam erau  discutate si vanate aprig.
Anul acesta venise, in cele din urma, randul ei. O cutie delicata, colorata discret si plina de continut. I se spunea Felicia.

Cand s-au anuntat castigatorii, Felicia spunea a 25-a oara o rugaciune. Simtea ca asta era anul ei si isi dorea cu orice pret sa profite de el. Era o unda aparte in spiritul sarbatorilor din acest an, pe care doar ea o percepea, si se simtea responsabila. Trebuia sa fie acolo, in prima linie, ca sa se asigure ca totul va fi vesel si frumos. Asa ca atunci cand si-a auzit numele pe lista a rasuflat usurata din colturile ei dragute de lemn si a lasat un zambet sa infloreasca pe capacelul delicat. Evident nu au lipsit vocile nemultumite, in special de la o sticla de parfum verde numita Envy si de la numarul special de Craciun al unei reviste pentru barbati. Din fericire insa, nu au avut ecou si lista anuntata a ramas intacta.

In cateva zile vitrina era aranjata si Felicia era pusa chiar in mijloc. Trona vesela de pe un patut de fulgi de zapada artificiali, in bataia unui beculet ingenios ascuns intr-o steluta de carton. De dimineata, la 9 fix, cand se deschideau portile magazinului, si pana seara, la 10 trecute, cand se stingeau neoanele, Felicia urmarea drumul si emotiile vizitatorilor. Isi dadea seama daca le place cum e aranjata vitrina sau nu, daca s-au hotarat asupra unui cadou, daca se bucura de zilele acelea, daca, daca, daca.

Seara, cand ramaneau la lumina beculetelor colorate, Felicia si colegii ei de vitrina discutau entuziast despre cele vazute si auzite. Calin, ursuletul de plus ciufulit, se bucura invariabil de cea mai mare atentie. Papionul lui cadrilat, rosu si verde, era admirat de fete de toate varstele si multi Calini au plecat in pungi rosii, lucioase din magazin.

Mai era si Martin, globul rotofei care pufnea tot timpul iritat. Nimeni nu poate sa inteleaga, explica el, ce efort supraglobesc este sa stai tintuit locului cu un corp sferic si sa-ti pastrezi intact straiul de poleiala. "Credeti ca n-as vrea sa ma misc liber, sa ma dau de-a dura prin vitrina asta si sa vad lumea din alte unghiuri? Dar nu, eu trebuie sa-mi pastrez fragilitatea pentru acel cumparator special care ma va atarna pe o ramura lipicioasa de brad si apoi ma va inchide pentru un intreg an intr-o cutie prafuita, abandonat in intunericul vreunei debarale." Si de fiecare data cand vedea o sosie de-a sa impachetata frumos intr-o cutiuta de carton si vanduta unui cuplu, un nou rid aparea pe glazura de zapada a lui Martin.

Printre cei populari se numara si Roland. Roland era un stilou negru, sofisticat, care-si permitea arareori sa participe la ciripiturile naive ale celorlalti ocupanti ai vitrinei. De obicei isi conserva mina aristocrata si savura reactiile de admiratie ale privitorilor. Stia ca putini isi permiteau compania sa si asta ii hranea admiratia pe care o simtea fata de propria persoana. Roland visa la birouri directoriale, masive, pe care in fiecare dimineata le sterge o asistenta draguta si ingrijorata. Se vedea partener al celor mai importante personaje, facilitator indispensabil al succesului unor oameni puternici si rafinati, ca el.

In randurile din spatele vitrinei mai erau Suzi, o lumanare parfumata dolofana si festiva, si prietenul ei cel mai bun, Louis, un disc de vinil care intona ca nimeni altul, cu o voce joasa si pe alocuri zgariata, colinde nostalgice, Betty, agenda lucioasa, micuta si eleganta, si Ziam, un bradut artificial timid, care-si aranja tot timpul acele.

Zilele treceau si fiecare dintre ele era plina de emotie pentru prietenii stransi in vitrina. Pe masura ce luna decembrie imbatranea, aglomeratia din fata vitrinei si din magazin devenea din ce in ce mai mare. Ramaneau din ce in ce mai multe urme de zapada pe podeaua magazinului si din ce in ce mai multe urme de degete pe geamuri. In fiecare zi intra si iesea un zumzet vesel, de sarbatoare si luminile magazinului se inchideau tot mai tarziu.
Odata cu zumzetul ieseau , pe rand, si ultimele exemplare ale celor din vitrina. Felicia zambea la entuziasmul vizitatorilor si se bucura de succesul lui Suzi, Roland si chiar al lui Martin. Calin plecase printre primii,  fluturand papionul sau irezistibil si urandu-le tuturor un Craciun fericit.

Pe 24 decembrie, intre geamurile sclipitoare mai erau doar Felicia si Suzi. Vitrina era aproape goala. In jurul lor sedeau fulgii de zapada artificiala si cateva urme de poleiala lasate de Martin. Cutiuta si lumanarea se imbarbatau reciproc, spunandu-si ca ele nu-si vor petrece Craciunul in magazin. Cineva va veni si le va duce intr-o casa calduroasa, intr-o sufragerie vesela si animata sau sub un brad impodobit, care la va imbata cu parfumul proaspat al padurii. Zambeau larg si increzatoare, in timp ce-si puneau in valoare liniile elegante in lumina becurilor de vitrina. Si miracolul s-a produs.
Cu doar 2 ore inainte de inchiderea magazinului, Suzi si-a gasit perechea. A plecat in mana delicata a unei fetite ce nu se mai satura s-o miroasa. Si Suzi mai ca se topea de fericire. Nici n-a mai apucat sa-si ia la revedere de la Felicia, noile ei prietene se grabeau nespus.

Si in timp ce Felicia era incantata de bucuria lui Suzi, atmosfera din vitrina s-a schimbat brusc. Zapada a devenit rece, becurile si-au pierdut stralucirea si intregul spatiu a devenit prea mare. Iar Felicia sedea acolo, craiasa zapezilor artificiale, asteptandu-si perechea pe un tron fragil. A inceput sa simta, pentru prima oara, tristetea unui Craciun petrecut singura, intr-o vitrina goala si intunecata.
Vizitatorii erau mai rari si vedea, cu muchia ochiului, ca in magazin se fac pregatirile pentru inchidere. Oamenii-si puneau fularele in jurul gatului, se imbratisau si isi spuneau cald "Craciun fericit!". Din cele 2 ore mai erau doar 5minute si Felicia nu mai vedea pe nimeni in magazin. Caseriile erau deja inchise, luminile din magazin erau in mare parte stinse si pana si muzica se oprise.

In drum spre iesire, Vali se mai uita o data prin magazin. Totul era in regula. Se putea duce acum acasa, la sotia lui frumoasa si copiii lui veseli. Si totusi, cineva uitase lumina aprinsa in vitrina de la intrare. Atunci a vazut-o: o cutie delicata, colorata discret si plina de continut. O intoarse si ii citi eticheta: "Fericirea vine in pachete mici". Amuzat, Vali deschise cutiuta si auzi ceva ce-l facu sa zambeasca larg. Cu Felicia in buzunar, Vali inchise luminile vitrinei, iesi din magazin, trase zabrelele si pleca spre casa, continuand sa zambeasca larg.

Pe unde trecea Vali, lumea se intorcea si imprumuta din zambetul lui.
Din buzunar pluteau catre universul serii de Ajun acordurile gratioase ale dansului Zanei Dulciurilor.

Read more

Un fir de nisip

"Demisionez."
Surpriza administratorului de plaja razbatea printre buzele intredeschise si prin ochii rotunjiti brusc. Nimeni, niciodata nu s-ar fi asteptat ca Sandy sa plece. Plaja din Shaadonga Falls era de neconceput fara el.


De ani si ani de zile Sandy intretinea micuta minune naturala. Il puteai vedea in fiecare dimineata, la rasarit, pasind atent pe nisipul rece si maturandu-l aproape fir cu fir. Nimic urat sau artificial nu deranja armonia acelui loc. Si asta datorita lui Sandy.
In fiecare dimineata, la 4, Sandy isi punea cizmele moi, de cauciuc, fara striatii pe talpa, isi umplea termosul cu fierbinteala cafelei, lua "pieptenul fermecat" -adica peria sa speciala pentru nisip-, ofta in prag de emotie si pornea catre plaja.
Cei din Shaadonga Falls l-au considerat initial nebun si ii aceptau cu multa compasiune prezenta in orasel si indeletnicirea pentru care fusese adus. Au inteles insa importanta lui si a pasiunii pe care o punea in curatarea plajei. Au inteles ca fara el acel coltisor echilibrat si-ar fi pierdut usor balansul.

In ziua cu pricina Sandy isi exersa dreptul la monotonie. Se trezise la aceeasi ora ca-n orice alta dimineata, isi spalase cizmele si le incaltase cu bagare de seama. Isi curatase pieptenul si oftase. Oftase cu termosul in mana, savurand cafeaua si mirandu-se de rasaritul superb ce i se oferea din nou.
Nu era nimeni pe plaja, desigur, si Sandy se intreba ce vise bantuie acum prin dormitoarele din oras. Batea un curent timid, care-i intra printre suvitele de par si ii intepa usor narile cu mirosul de apa sarata.Totul era perfect, exact asa cum se astepta sa fie.
Pornind din capatul sudic al golfului, Sandy incepu sa treiere plaja, adunand orice urme de umanitate, orice resturi abandonate de lume, orice dezordine murdara. Acolo unde era nevoie nivela nisipul, asigurandu-se ca pamantul coboara alene in apa agitata.

In fiecare dimineata se strangeau mici gramajoare de lucruri candva folositoare, abandonate de fostii proprietari: pahare de cafea, servetele, cate un colac adormit aproape de linia apei, uneori chiar papuci de copii sau lopatele de nisip colorate. De cele mai multe ori locuitorii din Shaadonga Falls le lasau un urma deliberat, pentru ca stiau cat de mult tine Sandy la ocupatia lui si se gandeau ca astfel contribuie la satisfactia lui zilnica. Si intr-adevar, nu exista bucurie mai mare pentru el decat sa plece in fiecare dimineata de pe plaja, stiind ca a salvat-o din nou si a redat-o, curata, celor ce se bucurau de ea. In special copiii.
Pe langa obiectele ocazionale stranse cu grija, cea mai mare parte a eforturilor lui Sandy se concentra pe perierea nisipului. Avea o ambitie nefireasca de-a lasa plaja fara nicio urma, ca o camasa apretata si calcata perfect. Si asta insemna ca nicio dara de pantof, nicio urma de talpa, nicio linie de umbrela tarata prin nisip sa nu ramana dupa el.
Sandy vazuse multe talpi imprimate in nisipul ud, de toate formele si marimile. Nu putea spune ca nu-i plac, insa nu simtea ca prezenta lor a binevenita in acel loc conturat exclusiv de fortele naturii. Uneori chiar numara urmele, incercand sa-si dea seama cati oamenii venisera la plaja cu o zi inainte, cati dintre ei erau copii si cati parinti sau tineri indragostitit fusesera acolo. Le urmarea directia, refacand in minte pasii lor si modul in care acele picioare isi petrecusera timpul langa mare. Apoi revenea la principala sa grija: stergerea urmelor. Urmele lasate sa se imprime si sa se adune aleator aduc intotdeauna haos, isi spunea Sandy.
Si poate din cauza asta, a fricii sale de urme, Sandy nu se uita niciodata inapoi. Nu-i placea sa-si consulte trecutul si i se parea ca orice privire peste umar este o intoarcere la un moment ce a disparut si care, retrait, nu putea decat sa-l bulverseze.
Se facuse deja 6 si soarele lumina generos micuta plaja. Sandy era aproape de finalul misiunii zilnice si urmarea o ultima pereche de talpi. Erau niste talpi micute, de copil, probabil de fetita, dupa cat de usor atinsesera nisipul. Insa pe cat erau de micute pe atat erau de intortocheate. Si brusc, cand Sandy credea ca a ajuns la marginea nordica a golfului si putea pleca multumit catre casa, pasii de fetita o luara inapoi, catre centrul plajei.

Sandy ofta, intristat de perspectiva de-a se intoarce insa ceda constiintei si urma traseul micutelor talpi. Curand era gata. Isi ridica ochii, zambind satisfacut, si-si admira lucrarea.

O lumina portocalie, tonica, invadase plaja si totul stralucea, in special nisipul ingrijit de Sandy. Se auzeau pescarusi morocanosi, invartindu-se deasupra micului paradis si vuiete molcome ale marii, in miscarea ei perpetua.
Si-atunci, si acolo, in mijlocul acestui tablou perfect, Sandy descoperi ceva la care nu se gandise niciodata. Ceva ce ii demola intregul sens, un adevar neasteptat si teribil de rece.

Urmele propriilor sale picioare.


Se uita cu ochi goi la cizmele sale si la picioarele sale vinovate din ele. Bau o ultima gura de cafea din termos, rece, se ridica si porni catre administratorul plajei. Exista o singura decizie posibila.

Read more