14 noiembrie 2010

Newsflash 2

0 comentarii
Povestea timidului Mircea merge mai departe.Cautand noi solutii pentru cucerirea Ilenei, Mircea isi incearca norocul prin ziare: Ziarul de duminica. Orice contributie este binevenita.
Read more

11 noiembrie 2010

Cadoul lui Ander

2 comentarii
Pe 18 decembrie a inceput a ninga. Spre dimineata, cand casele inca dormeau si masinile nu-si incepusera drumurile, fulgii de zapada au inceput sa pluteasca deasupra orasului linistit. Cativa caini cu insomnii au simtit pe boturile umede micile intepaturi de gheata si au asistat mirati la debutul unui eveniment pe care-l uitasera de la ultima iarna incoace.

Si fulgii se zbenguiau usor, se pierdeau printre ultimele frunze indecise ale copacilor de pe strada, dansau curiosi printre coloane subtiri de fum si zambeau in lumina felinarelor palide. Timid se asezau unii langa altii, pe iarba inghetata, pe trotuare impersonale, pe parbrize, pe maturi uitate in curti, pe antene de satelit, pe manere de usi, pe bancile din parc. Nu erau deloc pretentiosi, orice coltisor, oricat de  ingust sau incomod, era un spatiu pe care se asezau bucurosi. Si impreuna asteptau sosirea celorlalti fulgi. O intreaga lume de fapturi plapande reci cobora fara graba spre o lume de fapturi plapande singuratice. Si impreuna asistau la momentul creatiei. Unul langa altul, multi langa si mai multi, fulgii creau congregatia imaculata a zapezii.

In cateva ore orasul primise o masca alba, fragila care-i indulcea toate greselile. Pe dupa perdele rusinoase debutase agitatia somnoroasa a unei noi dimineti. Pe stradutele dintre blocuri se plimbau arome placute de cafea calda si paine abia scoasa din prajitor. Si pe masura ce toate aceste gesturi cresteau in volum, perdelele se retrageau si geamurile incepeau sa se umple cu fete incantate de copii si parinti. Un zumzet usor prinsese deja viata cand fapturile plapande se hotarara sa iasa din apartamente. Unul langa altul se opreau in fata caselor si radeau, cu ochii sau cu buzele, la congregatia alba ce-i inconjura. Haine impermeabile in toate culorile sopteau la fiecare miscare entuziasta de brate. Zeci de caciulite mici, mari, colorate sau sobre, crosetate sau perfect drepte, cu snururi, fundite, reni sau buline se miscau in zbenguiala fulgilor de zapada.

Cam pe atunci veni si randul lui Ander. Dupa ce asteptase ore intregi pentru lansare, momentul zborului era, finalmente, acum. Fusese inregistrat in evidenta congregatiei, primise un nume, o forma si un loc, asistase la instructaj si apoi statuse in expectativa, pana cand Vantul, Temperatura si Norul se pusesera de acord.
Intr-un fosnet micut, grupul sau de fulgi se misca pana la marginea cerului. Si de acolo Ander descoperi minunata lume larga. Era inca pierdut intr-o fascinatie naiva cand Vantul il impinse in marea sa calatorie.

Prima sa senzatie a fost ca tot orizontul cuprins in ochii sai vine peste el, ca o esarfa luata de vant. Culorile si nuantele infinite ale totului de dedesubt ii suflau in fata si aproape il sufocau cu viteza lor. Incepu sa distinga linii si forme, contururi de nori, continente, pete de albastru profund mari cat continentele. Si pe masura ce plutirea sa il ducea tot mai aproape, Ander incepu sa se imbujoreze. Obrajii nu-i mai erau atat de reci, albastrul crud din care plecase se inmuia treptat si ii trebui multa imaginatie ca sa perceapa noul care venea catre el. Era deja adolescent cand trecu prin primii nori. Dupa o spaima nebuneasca Ander se roti vesel in aer atunci cand acestia se deschisera sub el. Din cand in cand se uita in jurul sau si vedea zborul la fel de dezordonat al celorlalti fulgi din grupul sau. Si gasea in asta motive de bucurie si de incredere. La maturitate Ander intrezarea deja licurici agatati in stalpi, de-a lungul unor poteci gri, ordonate, simtea vibratiile puternice produse de pasari metalice, uriase si se ferea de penele altora, mai mici. O avalansa de impresii, intrebari, imagini si senzatii umbla in mintea dezghetata a lui Ander si toate isi puneau amprenta asupra lui, ii schimbau forma si directia.
Incepu sa se simta obosit. I se parea ca pluteste de o viata catre zapada de jos iar josul devenea o destinatie dincolo de puterile lui. Si atunci, intr-o sclipire de soare, Ander se intoarse si hotari sa priveasca spre susul de unde venise.

Cand Ander ajunse deasupra scolii , plutind cu fata catre nori, era deja un fulg imbatranit. Sub el se jucau hainutele impermeabile si caciulitele multicolore iesite din apartamente, intr-un iures inocent dedicat sosirii sale. Fapturile singuratice isi deschisesera ochii si palmele catre fapturile reci. Si intr-una din aceste palme ateriza plapandul Ander. Cu fata inca spre nori, Ander vazu in cateva clipe bucuria fetitei care-l primise la ea in palma. Si gandi, inainte de a-si termina incredibila viata de o zi, ca acesta e sentimentul pentru care a fost creat.

Read more

5 noiembrie 2010

Newsflash

0 comentarii
Jacques a fost prins traversand pe culoarea rosie a semaforului. Stirea a suscitat interesul si astfel Jacques a ajuns personaj de ziar. Mai multe detalii gasiti la fata locului: Ziarul Financiar .

Read more

27 octombrie 2010

Echilibrul

3 comentarii
Undeva, intr-un orasel fara importanta, exista strada E.Uluitau.O strada ca multe alte strazi din complicata harta a orasului. Printre casele cu magnolii si mici gradinite de rosii se strecurase cu cativa ani in urma un bloc. Se lauda ca ar fi aparut pentru a trezi cartierul din monotonie insa casele vedeau in el doar o anomalie in cursul linistit al vietii de pe strada.
Poate si din cauza asta blocul nu reusise sa atraga prea multi locatari. Seara, cand toate casele isi deschideau ochii calzi, prea putina lumina razbatea prin geamurile sale, din apartamente razlete si destul de tacute.

Unul din apartamentele vii era la etajul 1, cu toate geamurile dand spre strada. Intre peretii zgrunturosi se mutasera, pe rand, 4 prieteni apropiati.

In prima luna de convietuire aproape ca nimeni din bloc nu i-a vazut. Lucrau impreuna de zor la construirea spatiului comun. Cand nu erau plecati pe la treburile lor, cei 4 se luptau cu imperfectiunile apartamentului si retusau in detaliu tot ce le-ar fi putut stirbi placerea de a locui acolo. Impreuna se asezau la masa din bucatarie in fiecare sambata dimineata si vorbeau entuziasti, pe deasupra canilor de cafea, despre ce planuri mai au. Cu atentie si multa rabdare au transformat apartamentul rece intr-o oaza in care se regaseau departe de cotidianul obositor. Si, pentru a consemna succesul, pe usa de la intrarea in oaza au fost puse, cu mare fast, 4 placute cu numele celor 4 arhitecti ai prieteniei.

Totul era ales impreuna si asezat intr-un echilibru al gusturilor celor 4: covoare, tapet, lampi si lampadare, perne si scaune, fotolii, canapea, seturi de vesela, draperii, tablouri. Pana si betisoarele parfumate sau cartile din biblioteca reflectau preferintele prietenilor.
Fiecare dintre ei intelegea renuntarea la singuratate pe care celalalt o facuse si importanta unui echilibru in care fiecare sa gaseasca placerea convietuirii.

Ca orice lucru pe lumea asta insa, energiile creative scadeau odata cu trecerea zilelor. Rand pe rand au inceput sa oboseasca in cautarea compromisului perfect. Subtil au aparut renuntarile, uneori la generozitate, alteori la dorinte. Altcineva facea alegerile sau altcineva isi abandona alegerea insa, dupa tot timpul petrecut impreuna, cei 4 se cunoasteau indeajuns pentru a putea anticipa raspunsurile celorlalti. Si astfel, cel putin pentru o vreme, apartamentul zgrunturos de pe strada E.Uluitau a ramas tihnit.

Ritualul de sambata dimineata a disparut, insa prietenii se intalneau seara la geamurile apartamentului si gaseau atunci clipele potrivite pentru a-si impartasi intamplarile de peste zi, senzatiile de moment sau visele pe care le asteapta. Intr-o asemenea seara, fumand visatori pe pervazul locuintei, doi dintre prieteni se lansasera intr-o discutie despre viitor. In timp ce unul dintre ei, cel mai entuziast din grupul celor 4, isi expunea, cu deosebita convingere, succesele ce-l asteapta in viitor, un al doilea, o fire critica, a carui principala arma era analiza, nu-si putea ascunde scepticismul. Fumul de tigara acoperi o vreme incordarea dintre cei doi, insa curand nici acesta nu mai facu fata si discutia deveni o disputa apriga. Criticile si reprosurile pluteau nestingherite cu rotocoalele de fum iar sprancenele se incordau deasupra ochilor taiosi.
A doua zi entuziastul renunta la societatea din apartament si-si impacheta averea personala. Cu geamantul in pragul usii, se intoarse pentru o ultima data si admira visul sau si al prietenilor sai, sopti un "la revedere" dezamagit si iesi pentru totdeauna din blocul-anomalie.

Nimeni din cei 3 prieteni ramasi in apartament nu se astepta la acest deznodamant. Dincolo de esecul unui plan de convietuire, fiecare din cei 3 resimtea socul unei situatii ce le daramase idealul comun. Impreuna iesira din apartament si dezlipira de pe usa, intr-o tacere trista, placuta celui ce ii parasise.

Viata in apartament continua in 3 si, desi toti faceau eforturi pentru a acoperi spatiile goale, dezechilibrul produs continua sa se extinda. Vecinii au inceput sa afle de existenta lor si nu de putine ori se auzeau batai in calorifere, atunci cand vocile din apartament deveneau aspre. In ultima perioada incepusera chiar sa aiba vizitatori la usa, veniti sa-si verse propriile nemultumiri si rugaminti pentru aplanarea conflictului. De fiecare data il trimiteau pe acelasi prieten sa deschida usa vecinilor si sa ofere scuze suficient de convingatoare incat sa-si cumpere toleranta acestora. Intr-o dimineata, la usa apartamentului batura 2 politisti. Conflictele din apartament devenisera o preocupare pentru intreaga strada. Fusesera depuse plangeri chiar si din partea caselor linistite cu magnolii. Prietenul conciliant simti cum i se inmoaie picioarele si in acel moment, stand in pijama, obosit si incercand, a prea multa oara, sa scuze situatia din apartament, hotari ca orice ideal la care sperasera devenise imposibil. In mai putin de o ora pleca fara un cuvant, cu putinul sau in geamantan, rupse de pe usa placuta cu numele sau si isi saluta pentru ultima oara vecinii.

Viata in doi. O incercare prea dificila pentru multi era acum status quo-ul celor doi prieteni ramasi in apartament. Dintr-un refugiu confortabil si intim, casa devenise un teren de lupta rece, cu granite largi si mereu schimbatoare. Dintr-o armonie la care contribuisera 4 suflete calde ramasesera gustul amar al celor 2 pierderi si un acut sentiment de gol. De frica cei ramasi evitau sa mai comunice. Isi retineau orice idei sau pareri insa continuau sa se judece reciproc. Pus in aceasta situatie, prietenul analitic incepuse sa faca calcule despre viitor. Iar cand rezultatele lor iesira negative iar tacerea continua sa apese in intreaga casa, pe usa fostei oaze iesi si ultimul geamantan.

"Sunt singur" murmura ultimul prieten, privind in jur si recunoscand urmele celorlalti 3. Fiecare dintre ei isi lasase amprenta si, probabil fara sa stie, fiecare dintre ei ii dirijase viata. Nimic nu ar fi fost la fel fara prezenta lor si, dincolo de tristete, el reusea sa se bucure de cadourile pe care fiecare dintre ei i le facuse. "Uneori taria vine din trecut, din toti cei 3 pe care i-am invitat in casa mea. Acum sunt mai bogat decat as fi putut fi fara ei. Sunt mai bogat in perne, in carti, in tablouri, covoare si ceaiuri. Sunt eu pentru ca i-am cunoscut."

Imbarbatandu-se cu acest gand iesi din apartament si dezlipi placuta ultimului prieten plecat. Pe usa noua de lemn ramasesera urme vagi ale placutelor disparute: dl.C.Aivreasafii, dl.C.Credaltiicaesti si dl.C.Crezicaesti.

Pentru cine ar fi trecut acum prin holul blocului, pe usa apartamentului numarul 7 era trecut un unic proprietar: dl.C.Esti.

Read more

Descoperirea

0 comentarii
-Eh da, chiar asa a zis?
-Da, ma, ma jur...nici eu nu stiam ce sa raspund.
-Cat de ciudat...
 Luca si Matei stateau pe pod si-si balanganeau alene picioarele deasupra apei. Ziua trecea bland pe langa ei, cu zgomot de frunze uscate furate de vant si rostogolite neglijent pe aleile parcului.
Nu era mai nimeni in Cismigiu, nimeni care sa vada 2 baieti ingandurati.
-Pai si restul lumii n-a comentat nimic?
-Care lume? Eram doar noi doi si totul a fost neasteptat.
-Il tot aud pe tata spunand, cand mama nu e in preajma, ca femeile sunt foarte ciudate. Dar nu ma asteptam ca fetele sa fie la fel.
-Daca-ti spun?...
-Si cum a ramas?
-Eu tablou, ea neschimbata. Avea un zambet stramb, de parca tocmai ar fi castigat la Macao, dar n-a mai spus nimic.
-Si atunci tu ce-ai facut?
-Mi-am pus mainile in buzunar, m-am intors si-am luat-o incoace, sa ma intalnesc cu tine.
-Fara niciun cuvant?
-Fara.
-N-ai plans, nu?
-Cum sa plang eu, ma?
-Eh, hai...te-am mai vazut plangand.
-Cand, ma?
-Eh...o data la ziua Elenei, cand s-a uitat toata seara la reviste cu Mihai...o data cand te-a batut ala de la clasa de germana...o data cand te-a batut taica-tu..sa mai continui?
-Matei, tu vrei sa te bat!
-Nu nu, dar daca o faci sa stii ca n-o sa plang!
Si amandoi incep sa rada. Dar dupa ras sprancenele redevin oblice.
Un caine se apropie de cei 2 baieti ingandurati, atras de un miros pe care-l adulmecase de departe. Venea din ghiozdanul lui Matei, de la sandvisul cu salam storcit de cartea de geografie.Pierdute in universul stramt si ros al ghiozdanului erau si alte lucruri din copilaria lui Matei. Un creion ros la ambele capete, ascutit candva barbar cu un briceag, briceagul barbar, murdar de mustar si praf de creta, caiete de scoala cu pete si note impare (3, 5, 7, rareori 9), stiloul vietnamez care-i lasa in fiecare zi urme pe degete si cateva ambalaje de guma Turbo.
-Eu tot nu inteleg...
-Ce-ar fi de inteles? Toata lumea stie ca exista, pana si aia de la televizor.
-Bun, si de ce n-ar fi la fel si pentru ea?
-Habar n-am.
Si Luca arunca cu sete o pietrica in apa.
-Trebuie sa existe un motiv. Nu se trezeste nimeni peste noapte sa zica asta fara sa aiba un motiv. Crezi ca e ceva personal?
-Cum adica personal?
-Adica poate exista cate unul pentru fiecare dintre noi, de exemplu.
-Asa si?
-Pai si poate al ei a plecat.
-Cum sa plece, ma? E facut sa fie acolo, al tau, tot timpul.
-Nu, asta n-ar cum sa fie adevarat. Stii bine ca nu-i la fel daca nu te porti frumos.
-Bun, dar Miruna se poarta frumos cu toata lumea.
-Mda..si totusi...de cand a murit mama ei s-a schimbat.
-Normal, pe tine nu te-ar fi durut?!
-Ba da, ma, nu despre asta e vorba.
-Atunci de ce ai adus aminte de asta?
-Pentru ca nu se mai poarta atat de frumos. A devenit foarte tacuta. Uneori mi se pare ca e un melc.
-Cum un melc?
-Asa...melcul isi care in spate casa, Miruna isi cara in ghiozdan tot ce-i trebuie. Nu mai are nevoie de nimeni.
-Prostii, chiar ieri mi-a cerut un creion la ora de desen.
-Esti la fel de incet ca melcul. Nu e vorba de creioane, ma, e vorba despre faptul ca nu mai vorbeste cu nimeni.
-Ah...
In apa de sub picioarele lor Luca facuse o mica insula, instabila si colturoasa, din pietrele aruncate. O broasca oracaia pe margine, speriata de evenimentele din balta ei odinioara blanda.
-Si atunci...crezi ca nu mai are nevoie nici de el? Si de-aia mi-a aruncat cuvintele alea azi?
-Ce prostie. Toata lumea are nevoie de cadourile lui: jucarii, bomboane, haine misto. Doar ca nu intotdeauna ti-e foame, nu?
-Hm, ba da. Chiar, mai mananci sandvisul ala cu salam?
-Nu, poti sa-l iei. N-am niciun motiv sa cred ce zice Miruna. Nu vreau sa cred.

Luca molfaia linistit un colt de sandvis cand Matei ceda cu tristete si spuse:
-Mos Craciun nu mai exista. Din cauza ei nu mai pot sa cred in el.
Si incepu sa planga.

Read more

25 octombrie 2010

Zana

0 comentarii
In fiecare an, fara exceptie, inceputul lui decembrie dadea startul euforiei. Vitrinele isi recapatau importanta si sute de fete inbujorate si zambitoare se opreau in fata lor, cu sute de idei si intrebari in minte. Magazinul central de cadouri nu era o exceptie si intotdeauna locurile din geam erau  discutate si vanate aprig.
Anul acesta venise, in cele din urma, randul ei. O cutie delicata, colorata discret si plina de continut. I se spunea Felicia.

Cand s-au anuntat castigatorii, Felicia spunea a 25-a oara o rugaciune. Simtea ca asta era anul ei si isi dorea cu orice pret sa profite de el. Era o unda aparte in spiritul sarbatorilor din acest an, pe care doar ea o percepea, si se simtea responsabila. Trebuia sa fie acolo, in prima linie, ca sa se asigure ca totul va fi vesel si frumos. Asa ca atunci cand si-a auzit numele pe lista a rasuflat usurata din colturile ei dragute de lemn si a lasat un zambet sa infloreasca pe capacelul delicat. Evident nu au lipsit vocile nemultumite, in special de la o sticla de parfum verde numita Envy si de la numarul special de Craciun al unei reviste pentru barbati. Din fericire insa, nu au avut ecou si lista anuntata a ramas intacta.

In cateva zile vitrina era aranjata si Felicia era pusa chiar in mijloc. Trona vesela de pe un patut de fulgi de zapada artificiali, in bataia unui beculet ingenios ascuns intr-o steluta de carton. De dimineata, la 9 fix, cand se deschideau portile magazinului, si pana seara, la 10 trecute, cand se stingeau neoanele, Felicia urmarea drumul si emotiile vizitatorilor. Isi dadea seama daca le place cum e aranjata vitrina sau nu, daca s-au hotarat asupra unui cadou, daca se bucura de zilele acelea, daca, daca, daca.

Seara, cand ramaneau la lumina beculetelor colorate, Felicia si colegii ei de vitrina discutau entuziast despre cele vazute si auzite. Calin, ursuletul de plus ciufulit, se bucura invariabil de cea mai mare atentie. Papionul lui cadrilat, rosu si verde, era admirat de fete de toate varstele si multi Calini au plecat in pungi rosii, lucioase din magazin.

Mai era si Martin, globul rotofei care pufnea tot timpul iritat. Nimeni nu poate sa inteleaga, explica el, ce efort supraglobesc este sa stai tintuit locului cu un corp sferic si sa-ti pastrezi intact straiul de poleiala. "Credeti ca n-as vrea sa ma misc liber, sa ma dau de-a dura prin vitrina asta si sa vad lumea din alte unghiuri? Dar nu, eu trebuie sa-mi pastrez fragilitatea pentru acel cumparator special care ma va atarna pe o ramura lipicioasa de brad si apoi ma va inchide pentru un intreg an intr-o cutie prafuita, abandonat in intunericul vreunei debarale." Si de fiecare data cand vedea o sosie de-a sa impachetata frumos intr-o cutiuta de carton si vanduta unui cuplu, un nou rid aparea pe glazura de zapada a lui Martin.

Printre cei populari se numara si Roland. Roland era un stilou negru, sofisticat, care-si permitea arareori sa participe la ciripiturile naive ale celorlalti ocupanti ai vitrinei. De obicei isi conserva mina aristocrata si savura reactiile de admiratie ale privitorilor. Stia ca putini isi permiteau compania sa si asta ii hranea admiratia pe care o simtea fata de propria persoana. Roland visa la birouri directoriale, masive, pe care in fiecare dimineata le sterge o asistenta draguta si ingrijorata. Se vedea partener al celor mai importante personaje, facilitator indispensabil al succesului unor oameni puternici si rafinati, ca el.

In randurile din spatele vitrinei mai erau Suzi, o lumanare parfumata dolofana si festiva, si prietenul ei cel mai bun, Louis, un disc de vinil care intona ca nimeni altul, cu o voce joasa si pe alocuri zgariata, colinde nostalgice, Betty, agenda lucioasa, micuta si eleganta, si Ziam, un bradut artificial timid, care-si aranja tot timpul acele.

Zilele treceau si fiecare dintre ele era plina de emotie pentru prietenii stransi in vitrina. Pe masura ce luna decembrie imbatranea, aglomeratia din fata vitrinei si din magazin devenea din ce in ce mai mare. Ramaneau din ce in ce mai multe urme de zapada pe podeaua magazinului si din ce in ce mai multe urme de degete pe geamuri. In fiecare zi intra si iesea un zumzet vesel, de sarbatoare si luminile magazinului se inchideau tot mai tarziu.
Odata cu zumzetul ieseau , pe rand, si ultimele exemplare ale celor din vitrina. Felicia zambea la entuziasmul vizitatorilor si se bucura de succesul lui Suzi, Roland si chiar al lui Martin. Calin plecase printre primii,  fluturand papionul sau irezistibil si urandu-le tuturor un Craciun fericit.

Pe 24 decembrie, intre geamurile sclipitoare mai erau doar Felicia si Suzi. Vitrina era aproape goala. In jurul lor sedeau fulgii de zapada artificiala si cateva urme de poleiala lasate de Martin. Cutiuta si lumanarea se imbarbatau reciproc, spunandu-si ca ele nu-si vor petrece Craciunul in magazin. Cineva va veni si le va duce intr-o casa calduroasa, intr-o sufragerie vesela si animata sau sub un brad impodobit, care la va imbata cu parfumul proaspat al padurii. Zambeau larg si increzatoare, in timp ce-si puneau in valoare liniile elegante in lumina becurilor de vitrina. Si miracolul s-a produs.
Cu doar 2 ore inainte de inchiderea magazinului, Suzi si-a gasit perechea. A plecat in mana delicata a unei fetite ce nu se mai satura s-o miroasa. Si Suzi mai ca se topea de fericire. Nici n-a mai apucat sa-si ia la revedere de la Felicia, noile ei prietene se grabeau nespus.

Si in timp ce Felicia era incantata de bucuria lui Suzi, atmosfera din vitrina s-a schimbat brusc. Zapada a devenit rece, becurile si-au pierdut stralucirea si intregul spatiu a devenit prea mare. Iar Felicia sedea acolo, craiasa zapezilor artificiale, asteptandu-si perechea pe un tron fragil. A inceput sa simta, pentru prima oara, tristetea unui Craciun petrecut singura, intr-o vitrina goala si intunecata.
Vizitatorii erau mai rari si vedea, cu muchia ochiului, ca in magazin se fac pregatirile pentru inchidere. Oamenii-si puneau fularele in jurul gatului, se imbratisau si isi spuneau cald "Craciun fericit!". Din cele 2 ore mai erau doar 5minute si Felicia nu mai vedea pe nimeni in magazin. Caseriile erau deja inchise, luminile din magazin erau in mare parte stinse si pana si muzica se oprise.

In drum spre iesire, Vali se mai uita o data prin magazin. Totul era in regula. Se putea duce acum acasa, la sotia lui frumoasa si copiii lui veseli. Si totusi, cineva uitase lumina aprinsa in vitrina de la intrare. Atunci a vazut-o: o cutie delicata, colorata discret si plina de continut. O intoarse si ii citi eticheta: "Fericirea vine in pachete mici". Amuzat, Vali deschise cutiuta si auzi ceva ce-l facu sa zambeasca larg. Cu Felicia in buzunar, Vali inchise luminile vitrinei, iesi din magazin, trase zabrelele si pleca spre casa, continuand sa zambeasca larg.

Pe unde trecea Vali, lumea se intorcea si imprumuta din zambetul lui.
Din buzunar pluteau catre universul serii de Ajun acordurile gratioase ale dansului Zanei Dulciurilor.

Read more

3 octombrie 2010

Mitsuru invata sa zboare

0 comentarii
A fost odata o pisica, ca orice alta pisica si totusi nu chiar. A fost odata o pisica pe care o chema Mitsuru, dar lui nu-i pasa.

Mitsuru deschisese prima oara ochii in bucataria calda si luminoasa a familiei si fusese salvat de insistentele mezinei pentru a fi pastrat.Spre deosebire de fratii sai, care-l mai vizitau ocazional la gard, el isi petrecuse toata viata in confortul acestei case.

Isi plimba zilele lenese de pe o perna pe alta. Lustruia cu mare constiinciozitate canapeaua de piele din sufragerie si trata cu maxima atentie scaunul preferat al stapanului casei. Pentru toate datile in care fusese alergat complet lipsit de eleganta de Joseph, Mitsuru lasa zilnic straie de blana pe scaunul acestuia, avand grija sa nu rateze vreun coltisor din scaunul moale si poros, ce inghitea cu lacomie parul de felina. Isi aducea aminte, destul de des, de existenta cainelui din curte, un ciclop salivar ce face mai multa umbra decat ar trebui, dupa cum il descria, cu afectiune, Mitsuru. Avea o memorie fantastica pentru lucrurile care-l sacaiau pe Ciclop si le practica plin de devotament.

Pe Mitsuru il plictiseau toate gesturile enervant de repetitive ale stapanilor. Le stia pe dinafara ritualurile, mersul si parfumurile. Intuia, desi as fi preferat sa n-o faca, si sensul latraturilor dintre ei, le ghicea cu destula exactitate reactiile si efectele pe care le generau.

Viata era in general plata pentru Mitsuru.

Cand nici macar religia sa, somnul, nu-l mai satisfacea, isi purta blana roscata, impecabila, in iarba din curte si asculta nonsensurile debitate de fratii sai la hotarul gardului. Afla atunci cele mai inutile informatii despre strada lui, despre cartierul lui, despre orasul, lumea si galaxia lui. Povesti despre pasari, un soi de fiinte inferioare pe care fratii sai le vanau, drame feline despre motani tradati si gelozii, aventuri nemaipomenite ale pisicilor ce se incumetau sa exploreze lumea ce asteapta la marginea cartierului si cate si mai cate. Toata harmalaia asta despre lucruri lipsite de importanta si, dupa cum suspecta Mitsuru, de foarte multe ori mincinoase, il faceau sa caste cu grija pentru mustatile sale perfecte.

Si totusi...undeva in pavilionul urechilor sale pufoase razbatea un mic ecou al povestilor despre lumea de dincolo de gard. Undeva in pavilion se strangeau cuvintele cheie, cuvintele care trezeau simturi puse sub tacere si visuri cenzurate. Cascatul plictisit al lui Mitsuru era un camuflaj pentru scurtele oftaturi venite din constientul sau timid. Desigur nu se trada cu nimic lumii din jur, primitivii aceia de frati nu aveau cum si de ce sa inteleaga impulsurile sale rafinate. Asa ca atunci cand se satura de miorlaiturile lor se ridica alene, isi indrepta coada stufoasa si mustatile perfecte si pornea in pas indiferent catre confortul inert al casei.

Incet si lenes, ca intotdeauna, s-a terminat si vara. Mitsuru statea mai mult la geamuri acum, tolanit pe cate un pervaz caldut, si se mira de culorile din curte. Iesea ocazional si, cand nu-l vedea nimeni, dadea iama in cate o gramajoara de frunze uscate. Il amuza fosnetul lor si iuresul de culori pe care-l starnea: verde, galben, rosu, aramiu. Il bucura si faptul ca astfel izbutea o mica rautate si ii complica viata femeii de serviciu a casei. Dar cel mai greu i-a fost sa recunoasca adevaratul motiv pentru care risca sa-si murdareasca blana intr-un mod atat de nedemn: isi crea o mica aventura.

Cand a inceput sa bata vantul si sa cada apa din nori au incetat si vizitele fratilor. Au disparut treptat si frunzele colorate. Iar intr-o zi a plecat Ciclopul.Curios, Mitsuru a facut un efort surprinzator pentru el si a mers pana in fata custii, ocolind baltile gri din curte si peticele de noroi in care-si lasasera amprenta stapanii. In cusca Ciclopului nu mai era nimic. Ramasesera doar mirosul de blana umeda si un os neterminat.
Au urmat zile si nopti triste pentru Mitsuru. Simtea ca universul, asa cum si-l modelase, saracea si se micsora constant, fara ca cineva sa-i ceara aprobarea. Nici in somn nu scapa de micile sale angoase. Visa curti fara garduri, pline de frunze colorate si Ciclopi pe seama carora se amuza superior. Dar cel mai des ii visa pe fratii sai. Isi imagina tot felul de strazi si bulevarde pe care ei alergau fara griji si restrictii, aventuri incredibile, labe si mustati murdare care oftau cu multumire.

Intr-o zi, pe la pranz, Mitsuru se trezi singur. Toti cei din casa erau plecati si era inconjurat de o liniste de care se saturase. Trecu prin bucatarie, unde-l astepta, ca de obicei, mancarea. Nici nu se uita la ea, era satul de acelasi miros si aceeasi imagine a farfuriei sale. Vizita biroul si arunca o privire rece scaunului moale si poros, se plimba dezinteresat prin sufragerie si se opri doar la pervazul dinspre strada. Curtea era la fel de goala si la fel de diferita de imaginile pe care le visa. De sub pervaz se ridica domol caldura caloriferului si ii cuprindea labutele curate. Mitsuru statea cu mustatile lipite de geam, toropit de caldura si de tristetea visurilor sale. Se uita cu jind la porumbelul ratacit prin crengile pustii ale copacului si incerca sa gaseasca o explicatie pentru lipsa propriilor sale aripi. Si-apoi intui miscarea lui finala.

La primul falfait de aripi Mitsuru se dezlipi de caldura geamului si sari sprinten pe parchet. Cand ajunse la usa, porumbelul era inca deasupra curtii. Toti muschii neantrenati ai lui Mitsuru, toata agilitatea sa latenta izbucnira in urmarirea porumbelului. Ca niciodata, poarta era deschisa. Curtea nu mai avea garduri, exact ca-n visul sau. Mitsuru sari cu neatentie prin toate baltile gri, uitand complet de blana lui impecabila si intelegand, pentru prima oara in viata lui plata, ce inseamna libertatea fratilor sai.

Dincolo de poarta casei il astepta un nou univers, universul gramajoarelor de frunze ce nu dispar niciodata.
Si Mitsuru disparu, cu un salt fericit, in curtea lui fara garduri.

Read more

18 septembrie 2010

Un fir de nisip

1 comentarii
"Demisionez."
Surpriza administratorului de plaja razbatea printre buzele intredeschise si prin ochii rotunjiti brusc. Nimeni, niciodata nu s-ar fi asteptat ca Sandy sa plece. Plaja din Shaadonga Falls era de neconceput fara el.


De ani si ani de zile Sandy intretinea micuta minune naturala. Il puteai vedea in fiecare dimineata, la rasarit, pasind atent pe nisipul rece si maturandu-l aproape fir cu fir. Nimic urat sau artificial nu deranja armonia acelui loc. Si asta datorita lui Sandy.
In fiecare dimineata, la 4, Sandy isi punea cizmele moi, de cauciuc, fara striatii pe talpa, isi umplea termosul cu fierbinteala cafelei, lua "pieptenul fermecat" -adica peria sa speciala pentru nisip-, ofta in prag de emotie si pornea catre plaja.
Cei din Shaadonga Falls l-au considerat initial nebun si ii aceptau cu multa compasiune prezenta in orasel si indeletnicirea pentru care fusese adus. Au inteles insa importanta lui si a pasiunii pe care o punea in curatarea plajei. Au inteles ca fara el acel coltisor echilibrat si-ar fi pierdut usor balansul.

In ziua cu pricina Sandy isi exersa dreptul la monotonie. Se trezise la aceeasi ora ca-n orice alta dimineata, isi spalase cizmele si le incaltase cu bagare de seama. Isi curatase pieptenul si oftase. Oftase cu termosul in mana, savurand cafeaua si mirandu-se de rasaritul superb ce i se oferea din nou.
Nu era nimeni pe plaja, desigur, si Sandy se intreba ce vise bantuie acum prin dormitoarele din oras. Batea un curent timid, care-i intra printre suvitele de par si ii intepa usor narile cu mirosul de apa sarata.Totul era perfect, exact asa cum se astepta sa fie.
Pornind din capatul sudic al golfului, Sandy incepu sa treiere plaja, adunand orice urme de umanitate, orice resturi abandonate de lume, orice dezordine murdara. Acolo unde era nevoie nivela nisipul, asigurandu-se ca pamantul coboara alene in apa agitata.

In fiecare dimineata se strangeau mici gramajoare de lucruri candva folositoare, abandonate de fostii proprietari: pahare de cafea, servetele, cate un colac adormit aproape de linia apei, uneori chiar papuci de copii sau lopatele de nisip colorate. De cele mai multe ori locuitorii din Shaadonga Falls le lasau un urma deliberat, pentru ca stiau cat de mult tine Sandy la ocupatia lui si se gandeau ca astfel contribuie la satisfactia lui zilnica. Si intr-adevar, nu exista bucurie mai mare pentru el decat sa plece in fiecare dimineata de pe plaja, stiind ca a salvat-o din nou si a redat-o, curata, celor ce se bucurau de ea. In special copiii.
Pe langa obiectele ocazionale stranse cu grija, cea mai mare parte a eforturilor lui Sandy se concentra pe perierea nisipului. Avea o ambitie nefireasca de-a lasa plaja fara nicio urma, ca o camasa apretata si calcata perfect. Si asta insemna ca nicio dara de pantof, nicio urma de talpa, nicio linie de umbrela tarata prin nisip sa nu ramana dupa el.
Sandy vazuse multe talpi imprimate in nisipul ud, de toate formele si marimile. Nu putea spune ca nu-i plac, insa nu simtea ca prezenta lor a binevenita in acel loc conturat exclusiv de fortele naturii. Uneori chiar numara urmele, incercand sa-si dea seama cati oamenii venisera la plaja cu o zi inainte, cati dintre ei erau copii si cati parinti sau tineri indragostitit fusesera acolo. Le urmarea directia, refacand in minte pasii lor si modul in care acele picioare isi petrecusera timpul langa mare. Apoi revenea la principala sa grija: stergerea urmelor. Urmele lasate sa se imprime si sa se adune aleator aduc intotdeauna haos, isi spunea Sandy.
Si poate din cauza asta, a fricii sale de urme, Sandy nu se uita niciodata inapoi. Nu-i placea sa-si consulte trecutul si i se parea ca orice privire peste umar este o intoarcere la un moment ce a disparut si care, retrait, nu putea decat sa-l bulverseze.
Se facuse deja 6 si soarele lumina generos micuta plaja. Sandy era aproape de finalul misiunii zilnice si urmarea o ultima pereche de talpi. Erau niste talpi micute, de copil, probabil de fetita, dupa cat de usor atinsesera nisipul. Insa pe cat erau de micute pe atat erau de intortocheate. Si brusc, cand Sandy credea ca a ajuns la marginea nordica a golfului si putea pleca multumit catre casa, pasii de fetita o luara inapoi, catre centrul plajei.

Sandy ofta, intristat de perspectiva de-a se intoarce insa ceda constiintei si urma traseul micutelor talpi. Curand era gata. Isi ridica ochii, zambind satisfacut, si-si admira lucrarea.

O lumina portocalie, tonica, invadase plaja si totul stralucea, in special nisipul ingrijit de Sandy. Se auzeau pescarusi morocanosi, invartindu-se deasupra micului paradis si vuiete molcome ale marii, in miscarea ei perpetua.
Si-atunci, si acolo, in mijlocul acestui tablou perfect, Sandy descoperi ceva la care nu se gandise niciodata. Ceva ce ii demola intregul sens, un adevar neasteptat si teribil de rece.

Urmele propriilor sale picioare.


Se uita cu ochi goi la cizmele sale si la picioarele sale vinovate din ele. Bau o ultima gura de cafea din termos, rece, se ridica si porni catre administratorul plajei. Exista o singura decizie posibila.

Read more

12 septembrie 2010

Parcul Romantelor

0 comentarii
In parcul de pe strada Romantelor era liniste de multa vreme. De prin noiembrie, anul trecut, disparuse orice forfota si parcul inchisese ochii.
In unele dimineti se itea cate-o galagie ieftina, cand vreun stol de vrabii se oprea pe bancile parcului si-si consuma dialogurile iritate. Pe la pranz se auzeau pasii rari si nesiguri ai pensionarilor din cartier. Treceau alene, purtandu-si grijile si melancoliile sub umbrele, incercand sa-si aduca aminte de culorile de dincolo de rama ochelarilor. Amurgul venea insotit de corbi solitari si soapte prelungi ale artarului, in bataia rece a vantului. Iar noaptea se aprindea unicul felinar din parc si toate umbrele fugeau in lume, care incotro.

Parcul Romantelor era batran. Fusese acolo cand bunicii bunicilor de azi invatau sa mearga, cand ii rupeau florile si cand ii cantau la chitara, pe inserat. Fusese scena multor rasuciri de destine. Se lasase spalat de multe ploi si dormise impacat sub multe ninsori. Primise multi oameni si ii vazuse pe toti plecand. Numarase zile si nopti, si nopti si zile. Si se bucurase de bucuria multor copii.

Si, ca orice altceva pe Pamant, imbatranise. Imbatranise asa cum o fac parcurile. Pe nesimtite, neintrebat si nevazut de nimeni. Incepuse sa scartaie, sa incarunteasca si sa se micsoreze, in timp ce strada, casele si orasul se faceau din ce in ce mai mari si mai zgomotoase.

Grupul de prieteni din parc era mai mic ca niciodata. Viorel, toboganul, inchisese de cativa ani ochii, de cand treptele lui cedasera si jgheabul lui, odinioara cel mai voinic din parc, crapase. Rodica, sufletul veseliei, plecase dintre ei atunci cand platforma ei rotativa cedase sub greutatea unor baieti de-a 12a. Acum zacea intr-o rana si flori obraznice cresteau in scaunele ei colorate.
Doar Mircea mai era treaz. Mircea si Ileana. Mircea continua sa fie cel mai popular si sa se bucure de atentia emotionata a fetelor de toate varstele. Toate veneau, in fuste inflorate sau salopete de iarna, cu talpile goale sau in cizme imblanite, sa se dea in leaganul Mircea. Si Mircea le primea pe toate, imbujorat si dornic sa se bucure cu ele sau sa le asculte in tacere tristetile.
Uneori erau atat de multe incat se asezau sa astepte la rand, in fata lui, pe Ileana. Ileana era o bancuta adorabila. Eleganta si discreta, Ileana rezistase testului timpului si pastra mereu o mina prietenoasa, primindu-i cu bratele deschise pe toti cei in cautarea unui repaus.
Cand au adus-o pe Ileana in parcul lor Mircea s-a simtit gelos. Nu intelegea cum reuseste, cu stinghiile ei simple si statice, sa atraga mai multi musafiri decat el. EL, care facea atatea eforturi sa fie confortabil si vesel, care cerea doar 2 brate prinse in jurul lui ca sa ofere rasete.

Cu timpul a inceput sa o admire. Vedea ca musafirii ei erau si musafirii lui si musafirii lui erau de multe ori si musafirii ei. Si atunci a inceput sa simta o legatura. In zilele si noptile petrecute impreuna in parc, sub tacerea stelelor sau muzica ploii, Mircea o privea si incerca sa o inteleaga. Nu i-a adresat niciodata un cuvant si nu era sigur nici ca ea i-ar fi aruncat vreodata o privire. Si asta il facea s-o placa si mai mult. Era clar ca Ileana era mult mai mult decat niste stinghii simple si statice, ca are cel putin atatea impresii si amintiri ca el si ca, poate, erau facuti din aceeasi plamada.

Venise primavara. Puteau sa uite de melancolia rece a iernii  si sa imbratiseze din nou copiii de asta toamna. Si intr-adevar acestia isi adusesera aminte de parcul lor. Veneau in grupuri voioase sau prinsi timizi in maini de bunici si ii copleseau cu atentie sincera pe cei din parc.

Intr-o dupa-masa i-a vizitat Sofia. Sofia era o fetita blonda, cu ochi albastri, luminosi, si cea mai buna prietena a lui Mircea. Petrecusera multe ore impreuna si Mircea ii ascultase multe zile din viata, insorite sau mohorate, reusind, de fiecare data, s-o faca sa rada.

Cand a vazut-o pasind pe alee Mircea a inceput sa zambeasca din toate stinghiile lui colorate. Avea un vis si fetita era singura persoana care-l putea ajuta. Si asta pentru ca Mircea avea incredere in ea si ea avea incredere in el.

Visul lui Mircea era rodul acelor momente petrecute in tacuta admiratie a Ilenei. Se hotarase sa faca cunostinta. Vroia sa-i vorbeasca, s-o vada de aproape, s-o auda povestind toate lucrurile acelea la care el credea ca Ileana se gandeste. Si era fericit. Stia ce vrea.

Asa ca atunci cand Sofia s-a prins de bratele lui s-a lasat prada entuziasmului. I-a povestit pe scurt, in ritmul leganarii, despre visul lui si rugamintea cea mare. Sofia a parut sa-l asculte, in tacere si fara sa-i intrerupa avantul. Si pe masura ce-i povestea Mircea se agita si mai mult. Sofia se legana din ce in ce mai tare si Mircea folosea imboldul ei ca sa ajunga mai aproape, si mai aproape de Ileana.
Esarfa ei se incolacea in aer, parul ii lucea dezordonat in vant si fusta ei inflorata flutura libera. Mircea simtea ca la urmatorul balans va fi langa Ileana, o va privi in ochi si va incepe extraordinara expeditie in tainele sufletului ei.

Dar acel balans nu mai parea sa vina. In ciuda eforturilor, bratele lui nu pareau sa fie suficient de lungi. Ileana era tot acolo. Iar acolo era departe.

Niciodata nu avusese senzatia ca ar fi limitat. Niciodata nu-si pusese problema ca nu poate ajunge unde-si doreste. Niciodata nu crezuse ca distanta pana la Ileana, petecul acela de nisip ar fi prea mare pentru puterile lui.
Si-n timp ce Mircea incerca sa gaseasca noi energii pentru visul lui, pe aleea parcului pasi fatalitatea. Erau prietenele Sofiei, care veneau s-o ia la inghetata, in alta parte a orasului. Poate chiar in alt parc. In alt leagan?

Mircea se prabusi. Stia ca isi ratase sansa. Si stia ceva mai dureros decat atat. Stia ca nu va putea niciodata mai mult.

Sub lumina amurgului, o privi pe Sofia indepartandu-se. Si o vazu pe Ileana, mai departe ca niciodata.

Read more

30 august 2010

Jacques si punga de vise

0 comentarii
Jacques era mandru nevoie mare. Se simtea ca scos din cutie, stralucitor si fara pata. Tocmai iesise pe poarta fabricii si inspira prin toti porii fericirea de a fi liber. Spatiul descoperit dincolo de ziduri, soarele, adierea imprevizibila a vantului de primavara, zgomotele lumii din afara fabricii, toate il inveseleau si il faceau sa simta foarte norocos.
Dupa atata timp petrecut in spatiile stramte ale fabricii, in lumina plastica a neoanelor, clipele astea i se pareau fara pereche.

Jacques se simtea in sinea lui fara masura, complet liber de orice oranduiala si conformitate la care fusese supus pana acum. Simtea ca poate evada din limitele impuse de ceilalti si poate fi nici mai mult si cu siguranta nici mai putin decat sine. Jacques.

Cand fusese ales, sub privirele incruntate ale colegilor si colegelor de raion, nu-si putuse imagina macar jumatate din senzatiile de acum. I se spusese ca va vedea orasul, marile magazine de pe strazile elegante din centru si va face cunostinta cu oameni frumosi si importanti.

Jacques tremura incetisor in masina care-l ducea catre toate visele de celebritate. Tanjea dupa aprecierea oamenilor, dupa priviri cu invidie in doze mici.

Furat de ganduri si emotii, nici n-a observat ca timpul il apropia de destinatie. Inainte de a se da jos din masina si-a mai indreptat o data reverul, mustacind multumit de simetria colturilor minutios lucrate, si si-a lustruit butonii de la maneci. Curat curatel, ca apretat, Jacques cobora in lumea noua.

Soferul tacut si cuviincios l-a condus in magazinul central, cu geamuri perfect curate ce dadeau catre strada principala si florile colorate de pe trotuar. Jacques intra in templul comercial al orasului, in Mecca hainelor scumpe si frumoase, a oamenilor scumpi si frumosi, a aparentelor scumpe si frumoase.

Respirand aerul parfumat cu esente de la cele mai mari case de parfumuri si privind manechinele perfecte, imbracate cu cele mai fine tesaturi, Jacques se imbata cu iluzii poleite ale propriului succes.

I se spuse sa astepte la raionul de costume pentru barbati, de unde va fi preluat de catre partenerul sau. Si Jacques zambi, pentru ca asteptarea intre atatea haine elegante si curate il inspira. Cocheta in tacere cu papioane si cravate, incercand sa aleaga perechea ideala.

In mijlocul viselor sale, se simti brusc luat pe sus. Tras cu spatele, nu-si putea infrunta agresorul si nu vedea decat plecarea sa subita din mijlocul universului in care visase. Si cand tocmai trecuse de sectiunea de butoni si ace de cravata, veni si lovitura finala. Contactul cu tejgheaua rece si dura ii rupse coloana in doua si se simti incredibil de sifonat. Reusi sa auda doar un fosnet familiar de punga de plastic si apoi totul se intuneca.


"Daca nu e buna masura, pot aduce sacoul inapoi pentru retusuri?"

Read more

8 august 2010

Nobody's Shadow

0 comentarii

There was a man from Ahrawnd called Nobody Grundy, who took his-self everywhere. Bod, as his few friends called him, was a self-made guy. He'd made his clothes, his ragged sack-on-a-stick, his weary beard, his dry gaze and conversational formulas. He walked around with his own two feet, on his own rhythm and imprecise itineraries, searching for supermarkets, jobs and happiness.
And everywhere he went with his-self, Bod had a constant, loyal companion. His self-made shadow would never leave him. Bod and Shadow were inseparable strangers, each depending, unknowingly, of the other. Most of the time Bod would choose their destination, moving without notice and forcing Shadow to quickly follow in his footsteps. There were days when Shadow would take Bod by surprise and run ahead, pulling his friend along. Bod would then hesitate, mistrustful of his comrade's sense of direction.
At night Shadow would occasionally disappear, leaving Bod insecure and with a divided self. Bod considered Shadow his own and depended on his presence to feel complete and his-self everywhere, every time.
Bod had taken his Shadow along on his journey through world and life to share with Shadow the supreme victory of finding IT. Shadow had always been silent about the nature of this IT, never questioning IT's address, age or general appearance. He'd trust his own journey through life in the feet -and hands- of Bod, feeling that Bod's purpose was just as good or even better than any he'd settle for himself alone.
One night, Bod and Shadow were taking one of their very quiet walks in yet another stranger town, observing the unfamiliar sidewalks, shop windows and passing cars. They were just about to turn the corner when it strangely started to rain. An unfamiliar rain on an unfamiliar street, under an unfamiliar street lamp. Suddenly umbrellas popped out of nowhere, everywhere. Soon, Bod and Shadow were swallowed by an infuriated flock of black and gray umbrellas, each of them stampeding irrationally towards their den.
Bod, unfamiliar with the umbrellas and their strange movements, feared for his umbrella-less self and ran on his own two feet to find shelter on a dark, solitary alley. Strange raindrops were dropping from his hair onto his forehead, sliding delicately on his eyelashes before taking a final plunge towards his lips. His arms bare signs of irrational umbrellas on a stampede, his feet swollen with cold water flushing in and out at every step. He stopped to catch his breath and observe umbrellas rushing by from the comfort of his darkness.
Slowly his newly collected fear dripped away and Bod remembered to care for his Shadow.
He looked in front of his-self, on his back, to his left and right, even upwards and downwards. Shadow was nowhere to be seen. His dear own Shadow was gone.
The panic he had felt earlier returned, only in a swollen form. For the first time in a very, very long time -which Bod could not really estimate-, he called out for his all-time partner. He asked for Shadow all around the alley, hearing nothing but a strange, unfamiliar echo coming from the strange, unfamiliar brick walls.
Bod breathed deeply, gathering all the courage he could find about himself and took his-self back on the dripping sidewalks, tracing his fearful steps back to the street lamp he had last seen in the company of his beloved Shadow. The sidewalks looked all the same and all the same with the dark alley where he'd heard his echo.
The little, dripping town was slumbering in darkness. All the lights were swollen with rain and had stopped giving their artificial glow to the streets.
And in this little pool of darkness and dripping sounds, Bod found his street lamp. He stood there by his-self, dripping sour tears for the disappearance of his all-time, constant and loyal companion, Shadow, victim of the remorseless umbrellas.

Bod was his-self no more.

Read more

26 iulie 2010

Monday. Morning. Blues.

0 comentarii

Luni. Dimineata. Urla alarma. Deschid un ochi. Nu vad nimic. Il inchid. Alarma ma trezeste iar. Deschid un ochi. Apoi al doilea. Destul ca sa vad ca e tarziu. Mi se umple gura de cuvinte. Urate. Ridic o mana. Sar din pat agila ca un melc beat. Papucii sunt pe partea cealalta. Evident.
M-am imbracat. Cumva. Ma incalt. Dau sa ies. Ma impiedic. De sireturile prost legate. Intre ele. Ies. Am reusit. Ajung la trecere. Astept sa treaca toate masinile. Ca la trecere. Au trecut. A trecut si tramvaiul cu ele. Trec si 15 minute pana la urmatorul.
Ma dau jos. Ma izbeste un claxon in timpanul drept. Sunt iar plina de cuvinte. Merg. Stau. Astept la trecere, din nou. Trec. Trec si eu dupa ei. Cobor la metrou. Cititorul de carduri doarme. Execut un salt peste bariera. Saltul a fost ok, bariera a fost prea mare. Repetam. Repetam si castigam.
Vine metroul. Astept. Sa treaca. Trec. Intru si eu. Dupa ce s-a bagat in fata mea jumatate din cei aflati pe peron. Spatiu. Nu exista. Ajung la destinatie. La iesirea din tren sunt energizata. De cei din spate, care ma imping cu disperare.
Ajung la birou. Tarziu. Iar. Trec. Pe la aparatul de cafea. Ma asez. O sa treaca. Si ziua de luni.

Read more

9 iulie 2010

Uriasul care nu putea fi marunt

0 comentarii

Cunosc oameni. Stiu, e o coincidenta extraordinara, multa lume stie oameni. Pacat ca nu merge la fel de usor si reversul, putini oameni stiu lumea.
Acesti oameni pe care-i cunosc, fac parte, de cand ii stiu, din povesti. Intra sau ies din diverse povesti in care detin roluri mai mici, mai mari, mai uriase sau mai marunte.
E lucru stiut ca nu exista povesti fara personaje.Si-atunci, manati de logica lucrurilor, acesti oameni, ca multi altii pe care nu-i cunosc si poate-i cunoasteti voi, joaca de-a lungul vietii unul din cele 2 roluri


A fost odata ca niciodata
Un urias cu ochi albastri
Indragostit de o femeie maruntica,
Ea visa sa aiba o casuta foarte mica
Cu o gradina sub fereastra
Si in gradina mult caprifoi cu florile-n lumina
Dar uriasul, cu mainile lui de urias
Menite sa inalte un intreg oras
Nu putea construi visul femeii
Adica, o casuta foarte mica
Cu o gradina sub fereastra
Si in gradina mult caprifoi cu florile-n lumimna
Iar intr-o zi cand soarele-a apus
Ea ochilor albastri le-a spus
"Ramaneti cu bine!"
Caci a venit unul cu avere si stare
Si a dus-o pe femeia maruntica
La visul ei, adica
La o casuta foarte mica,
Cu o gradina sub fereastra
Si in gradina mult caprifoi cu florile-n lumina
De atunci uriasul e singur pe lume
Singur de tot
Dar si-a dat seama
Ca dragostea lui de urias
Menita sa inalte un intreg oras,
Nu ar fi putut incapea
Intr-o casuta foarte mica
Cu o gradina sub fereastra,
Si in gradina mult caprifoi cu florile-n lumina


Deci a fost odata ca niciodata
Un urias cu ochi albastri
Indragostit de o femeie maruntica,
Femeia....visa.


Nazim Hikmet, Uriasul cu ochi albastri
Read more

5 mai 2010

Two

0 comentarii
Si cum povesteam, cand s-a intamplat eram complet nepregatit. Nu stiam de ce ma cheama afara, de ce vor sa patrund in camera lor cu miros intepator si lumina. Da, lumina. Am aflat cuvantul asta tarziu, mult dupa ce reusisem sa-mi definesc cumva starea de mirare si de incordare nenaturala a ochilor intr-un nou univers, uscat, larg si colorat. Si atunci lumina a fost primul lucru pe care l-am vazut. De fapt nu sunt sigur daca "vazut" e cea mai buna descriere a faptului, lumina pur si simplu exista, e in toate obiectele, colturile si persoanele. E mai degraba un adjectiv decat un substantiv, iar adjectivele nu se vad, se simt cumva, se percep mai degraba mental decat prin simturile anatomiei noastre. Am simtit lumina si niste atingeri umede, insotite de zgomote infundate si cumva cadentate. Adica degete si voci. Era ciudat, ma simteam desigilat, desprins violent de universul meu tacut si umed, intunecat si perfect previzbil. Daca e ceva imprevizibil pe lumea asta cu siguranta sunt oamenii.
Read more

4 februarie 2010

One

0 comentarii

La inceput a fost doar un spatiu nou, mult mai larg si mai putin umed. Mi-a fost greu sa ma obisnuiesc cu lumina si cu zgomotul. In mediul meu semiacvatic eram ferit de sunete, mirosuri si o sumedenie de alte componente ale vietii, care m-au confuzat o lunga perioada de timp. Cred ca a fost lunga, n-as sti de fapt cum s-o descriu tinand cont ca eram complet lipsit de repere.

De fapt, am inceput (pentru ca inca n-am terminat) sa inteleg timpul mai degraba recent. Si recent e iarasi o aproximare relativa. Of, presupun ca multe necunoscute ce mi-au fost date in acea zi continua si astazi sa fie la fel de intunecoase si straine de mine.

Daca stau sa ma gandesc mai bine e de mirare ca am amintiri atat de vechi. Multi altii ca mine uita ca le au si atunci presupun ca ele nu exista.

Read more