-Da, ma, ma jur...nici eu nu stiam ce sa raspund.
-Cat de ciudat...
Luca si Matei stateau pe pod si-si balanganeau alene picioarele deasupra apei. Ziua trecea bland pe langa ei, cu zgomot de frunze uscate furate de vant si rostogolite neglijent pe aleile parcului.
Nu era mai nimeni in Cismigiu, nimeni care sa vada 2 baieti ingandurati.
-Pai si restul lumii n-a comentat nimic?
-Care lume? Eram doar noi doi si totul a fost neasteptat.
-Il tot aud pe tata spunand, cand mama nu e in preajma, ca femeile sunt foarte ciudate. Dar nu ma asteptam ca fetele sa fie la fel.
-Daca-ti spun?...
-Si cum a ramas?
-Eu tablou, ea neschimbata. Avea un zambet stramb, de parca tocmai ar fi castigat la Macao, dar n-a mai spus nimic.
-Si atunci tu ce-ai facut?
-Mi-am pus mainile in buzunar, m-am intors si-am luat-o incoace, sa ma intalnesc cu tine.
-Fara niciun cuvant?
-Fara.
-N-ai plans, nu?
-Cum sa plang eu, ma?
-Eh, hai...te-am mai vazut plangand.
-Cand, ma?
-Eh...o data la ziua Elenei, cand s-a uitat toata seara la reviste cu Mihai...o data cand te-a batut ala de la clasa de germana...o data cand te-a batut taica-tu..sa mai continui?
-Matei, tu vrei sa te bat!
-Nu nu, dar daca o faci sa stii ca n-o sa plang!
Si amandoi incep sa rada. Dar dupa ras sprancenele redevin oblice.
Un caine se apropie de cei 2 baieti ingandurati, atras de un miros pe care-l adulmecase de departe. Venea din ghiozdanul lui Matei, de la sandvisul cu salam storcit de cartea de geografie.Pierdute in universul stramt si ros al ghiozdanului erau si alte lucruri din copilaria lui Matei. Un creion ros la ambele capete, ascutit candva barbar cu un briceag, briceagul barbar, murdar de mustar si praf de creta, caiete de scoala cu pete si note impare (3, 5, 7, rareori 9), stiloul vietnamez care-i lasa in fiecare zi urme pe degete si cateva ambalaje de guma Turbo.
-Eu tot nu inteleg...
-Ce-ar fi de inteles? Toata lumea stie ca exista, pana si aia de la televizor.
-Bun, si de ce n-ar fi la fel si pentru ea?
-Habar n-am.
Si Luca arunca cu sete o pietrica in apa.
-Trebuie sa existe un motiv. Nu se trezeste nimeni peste noapte sa zica asta fara sa aiba un motiv. Crezi ca e ceva personal?
-Cum adica personal?
-Adica poate exista cate unul pentru fiecare dintre noi, de exemplu.
-Asa si?
-Pai si poate al ei a plecat.
-Cum sa plece, ma? E facut sa fie acolo, al tau, tot timpul.
-Nu, asta n-ar cum sa fie adevarat. Stii bine ca nu-i la fel daca nu te porti frumos.
-Bun, dar Miruna se poarta frumos cu toata lumea.
-Mda..si totusi...de cand a murit mama ei s-a schimbat.
-Normal, pe tine nu te-ar fi durut?!
-Ba da, ma, nu despre asta e vorba.
-Atunci de ce ai adus aminte de asta?
-Pentru ca nu se mai poarta atat de frumos. A devenit foarte tacuta. Uneori mi se pare ca e un melc.
-Cum un melc?
-Asa...melcul isi care in spate casa, Miruna isi cara in ghiozdan tot ce-i trebuie. Nu mai are nevoie de nimeni.
-Prostii, chiar ieri mi-a cerut un creion la ora de desen.
-Esti la fel de incet ca melcul. Nu e vorba de creioane, ma, e vorba despre faptul ca nu mai vorbeste cu nimeni.
-Ah...
In apa de sub picioarele lor Luca facuse o mica insula, instabila si colturoasa, din pietrele aruncate. O broasca oracaia pe margine, speriata de evenimentele din balta ei odinioara blanda.
-Si atunci...crezi ca nu mai are nevoie nici de el? Si de-aia mi-a aruncat cuvintele alea azi?
-Ce prostie. Toata lumea are nevoie de cadourile lui: jucarii, bomboane, haine misto. Doar ca nu intotdeauna ti-e foame, nu?
-Hm, ba da. Chiar, mai mananci sandvisul ala cu salam?
-Nu, poti sa-l iei. N-am niciun motiv sa cred ce zice Miruna. Nu vreau sa cred.
Luca molfaia linistit un colt de sandvis cand Matei ceda cu tristete si spuse:
-Mos Craciun nu mai exista. Din cauza ei nu mai pot sa cred in el.
Si incepu sa planga.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu