Mitsuru deschisese prima oara ochii in bucataria calda si luminoasa a familiei si fusese salvat de insistentele mezinei pentru a fi pastrat.Spre deosebire de fratii sai, care-l mai vizitau ocazional la gard, el isi petrecuse toata viata in confortul acestei case.
Isi plimba zilele lenese de pe o perna pe alta. Lustruia cu mare constiinciozitate canapeaua de piele din sufragerie si trata cu maxima atentie scaunul preferat al stapanului casei. Pentru toate datile in care fusese alergat complet lipsit de eleganta de Joseph, Mitsuru lasa zilnic straie de blana pe scaunul acestuia, avand grija sa nu rateze vreun coltisor din scaunul moale si poros, ce inghitea cu lacomie parul de felina. Isi aducea aminte, destul de des, de existenta cainelui din curte, un ciclop salivar ce face mai multa umbra decat ar trebui, dupa cum il descria, cu afectiune, Mitsuru. Avea o memorie fantastica pentru lucrurile care-l sacaiau pe Ciclop si le practica plin de devotament.
Pe Mitsuru il plictiseau toate gesturile enervant de repetitive ale stapanilor. Le stia pe dinafara ritualurile, mersul si parfumurile. Intuia, desi as fi preferat sa n-o faca, si sensul latraturilor dintre ei, le ghicea cu destula exactitate reactiile si efectele pe care le generau.
Viata era in general plata pentru Mitsuru.
Cand nici macar religia sa, somnul, nu-l mai satisfacea, isi purta blana roscata, impecabila, in iarba din curte si asculta nonsensurile debitate de fratii sai la hotarul gardului. Afla atunci cele mai inutile informatii despre strada lui, despre cartierul lui, despre orasul, lumea si galaxia lui. Povesti despre pasari, un soi de fiinte inferioare pe care fratii sai le vanau, drame feline despre motani tradati si gelozii, aventuri nemaipomenite ale pisicilor ce se incumetau sa exploreze lumea ce asteapta la marginea cartierului si cate si mai cate. Toata harmalaia asta despre lucruri lipsite de importanta si, dupa cum suspecta Mitsuru, de foarte multe ori mincinoase, il faceau sa caste cu grija pentru mustatile sale perfecte.
Si totusi...undeva in pavilionul urechilor sale pufoase razbatea un mic ecou al povestilor despre lumea de dincolo de gard. Undeva in pavilion se strangeau cuvintele cheie, cuvintele care trezeau simturi puse sub tacere si visuri cenzurate. Cascatul plictisit al lui Mitsuru era un camuflaj pentru scurtele oftaturi venite din constientul sau timid. Desigur nu se trada cu nimic lumii din jur, primitivii aceia de frati nu aveau cum si de ce sa inteleaga impulsurile sale rafinate. Asa ca atunci cand se satura de miorlaiturile lor se ridica alene, isi indrepta coada stufoasa si mustatile perfecte si pornea in pas indiferent catre confortul inert al casei.
Incet si lenes, ca intotdeauna, s-a terminat si vara. Mitsuru statea mai mult la geamuri acum, tolanit pe cate un pervaz caldut, si se mira de culorile din curte. Iesea ocazional si, cand nu-l vedea nimeni, dadea iama in cate o gramajoara de frunze uscate. Il amuza fosnetul lor si iuresul de culori pe care-l starnea: verde, galben, rosu, aramiu. Il bucura si faptul ca astfel izbutea o mica rautate si ii complica viata femeii de serviciu a casei. Dar cel mai greu i-a fost sa recunoasca adevaratul motiv pentru care risca sa-si murdareasca blana intr-un mod atat de nedemn: isi crea o mica aventura.
Cand a inceput sa bata vantul si sa cada apa din nori au incetat si vizitele fratilor. Au disparut treptat si frunzele colorate. Iar intr-o zi a plecat Ciclopul.Curios, Mitsuru a facut un efort surprinzator pentru el si a mers pana in fata custii, ocolind baltile gri din curte si peticele de noroi in care-si lasasera amprenta stapanii. In cusca Ciclopului nu mai era nimic. Ramasesera doar mirosul de blana umeda si un os neterminat.
Au urmat zile si nopti triste pentru Mitsuru. Simtea ca universul, asa cum si-l modelase, saracea si se micsora constant, fara ca cineva sa-i ceara aprobarea. Nici in somn nu scapa de micile sale angoase. Visa curti fara garduri, pline de frunze colorate si Ciclopi pe seama carora se amuza superior. Dar cel mai des ii visa pe fratii sai. Isi imagina tot felul de strazi si bulevarde pe care ei alergau fara griji si restrictii, aventuri incredibile, labe si mustati murdare care oftau cu multumire.
Intr-o zi, pe la pranz, Mitsuru se trezi singur. Toti cei din casa erau plecati si era inconjurat de o liniste de care se saturase. Trecu prin bucatarie, unde-l astepta, ca de obicei, mancarea. Nici nu se uita la ea, era satul de acelasi miros si aceeasi imagine a farfuriei sale. Vizita biroul si arunca o privire rece scaunului moale si poros, se plimba dezinteresat prin sufragerie si se opri doar la pervazul dinspre strada. Curtea era la fel de goala si la fel de diferita de imaginile pe care le visa. De sub pervaz se ridica domol caldura caloriferului si ii cuprindea labutele curate. Mitsuru statea cu mustatile lipite de geam, toropit de caldura si de tristetea visurilor sale. Se uita cu jind la porumbelul ratacit prin crengile pustii ale copacului si incerca sa gaseasca o explicatie pentru lipsa propriilor sale aripi. Si-apoi intui miscarea lui finala.
La primul falfait de aripi Mitsuru se dezlipi de caldura geamului si sari sprinten pe parchet. Cand ajunse la usa, porumbelul era inca deasupra curtii. Toti muschii neantrenati ai lui Mitsuru, toata agilitatea sa latenta izbucnira in urmarirea porumbelului. Ca niciodata, poarta era deschisa. Curtea nu mai avea garduri, exact ca-n visul sau. Mitsuru sari cu neatentie prin toate baltile gri, uitand complet de blana lui impecabila si intelegand, pentru prima oara in viata lui plata, ce inseamna libertatea fratilor sai.
Dincolo de poarta casei il astepta un nou univers, universul gramajoarelor de frunze ce nu dispar niciodata.
Si Mitsuru disparu, cu un salt fericit, in curtea lui fara garduri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu